Din obiectivul editorului – Sub coroana de nori
O plimbare cu fetița mea s-a transformat într-un noian de amintiri plăcute. Drumul spre Rânca se întindea în fața noastră în lumina blândă a soarelui, iar munții, ca niște adevărați regi, își purtau coroana de nori. Îi priveam și simțeam cum graba cu care plecasem de acasă începea să se risipească.
Pe culmi, lumina și umbra schimbau mereu peisajul. Câte o coastă de munte se lumina, în timp ce alta rămânea ascunsă sub norii grei. Iarba avea străluciri aurii, brazii mărunți punctau pajiștea, iar drumul pietros îți purta privirea tot mai departe. Aș fi putut rămâne multă vreme acolo, urmărind felul în care soarele descoperea, pe rând, fiecare cută a muntelui.
În mijlocul acestei întinderi, un motociclist își continua drumul. Mic în fața culmilor, își găsise locul în fotografie fără să știe. Mi-a plăcut prezența lui în cadru: dintr-odată, puteai simți mai bine cât de mari erau munții și cât drum mai încăpea până la ei.
Am ridicat aparatul, încercând să păstrez lumina aceea. Fetița mea era alături, iar bucuria de a împărți cu ea priveliștea se amesteca firesc cu bucuria de a fotografia. Sunt clipe în care îți vine să arăți cuiva tot ce vezi, de teamă să nu se schimbe lumina înainte să apuce și el să privească.
Acum, când mă uit la această imagine, îmi amintesc și ce se afla dincolo de marginile ei: prezența fetei mele, tihna plimbării, starea aceea bună pe care aș fi vrut s-o mai prelungesc puțin.
Poate de aceea țin atât de mult la anumite fotografii. Mă întorc la ele pentru peisaj și rămân o vreme pentru amintire. Iar aici, sub coroana de nori a munților, mă regăsesc alături de fetița mea, într-o zi pe care mă bucur că am trăit-o împreună.
