Cristian Livezeanu – „Nu mai caut doar fotografia. Caut ceea ce poate deveni imagine”

Dincolo de obiectiv, între fotografie, imaginație și inteligență artificială

Există oameni pentru care fotografia înseamnă mai mult decât surprinderea unei clipe. Este un mod de a privi lumea, de a descoperi sensuri ascunse și de a transforma lumina, formele și emoțiile în povești.

Dar ce se întâmplă atunci când experiența fotografică întâlnește posibilitățile aproape nelimitate ale inteligenței artificiale? Unde se termină imaginea generată și unde începe contribuția creatorului? Poate tehnologia să devină un instrument artistic fără să înlocuiască sensibilitatea umană?

Sunt întrebări care stârnesc discuții, uneori chiar controverse, în lumea fotografiei contemporane.

Invitatul nostru, Cristian Livezeanu, ne propune o perspectivă personală asupra acestor transformări. Fotograf cu experiență de peste trei decenii, pasionat de lumină, compoziție și simboluri, el explorează astăzi universul creației vizuale asistate de inteligența artificială.

În spatele imaginilor sale se află nu doar tehnologia, ci și un proces de căutare, selecție, interpretare și construcție. Un proces în care fotografia rămâne fundamentul, iar imaginația deschide noi direcții.

Vă invităm la o conversație despre pasiune, experiență, creativitate, originalitate și despre acel moment în care o imagine încetează să mai fie doar frumoasă și începe să spună o poveste.

---

CF – Pentru început, spune-ne câteva lucruri despre omul din spatele imaginilor. Cine ești atunci când nu creezi?

CL – Sunt, înainte de toate, un om curios. Un om care a făcut sport toată viața – handbal, volei, culturism, jogging, drumeții în natură – și cred că această nevoie de mișcare, de explorare și de depășire a propriilor limite m-a însoțit și în fotografie.

Când nu fotografiez sau nu construiesc o imagine, sunt un om căruia îi place să observe și să studieze. Mă uit la oameni, la gesturi, la lumină, la lucrurile aparent obișnuite și încerc să înțeleg ce se află dincolo de ele. De multe ori încerc să le atribui o metaforă. Nu sunt genul de om care poate sta prea mult într-un loc fără să caute ceva nou.

Poate tocmai de aceea, după mai bine de patru decenii, încă nu simt că am terminat de descoperit imaginea.

Și poate că astăzi nu m-aș mai numi doar fotograf. Sunt un autor de imagine conceptuală cu formare fotografică. Fotografia este baza mea tehnică, dar ceea ce caut acum depășește fotografia în sensul clasic.

Nu mai plec întotdeauna de la „ce văd”, ci din ce în ce mai mult de la: „Ce vreau să spun?” Iar apoi construiesc imaginea pentru a servi ideii.

---

CF – Cum ai ajuns la imagine și la creația vizuală?

CL – AI-ul a venit foarte târziu în povestea mea. Eu vin din fotografie, nu din inteligența artificială.

Am început să fotografiez în 1982, dar prima întâlnire cu fotografia a fost mult mai devreme. În casa mea, plăcerea de a fotografia exista dinainte să mă nasc. Practic, am trăit printre fotografii. În 1982 aveam deja aparatul meu și laboratorul personal, cu tehnologie de ultimă oră pentru perioada respectivă: masă exponometrică, tăvi termostatate, lumini de laborator și lumini de studio.

În 1990 am obținut atestarea în fotografie, după un examen cu juriu, pe care l-am luat cu nota 10. Au urmat ani de fotografie și video, dar și experiența din televiziune. Practic, ochiul meu s-a format cu mult înainte ca AI-ul să devină un instrument de creație accesibil.

Am învățat fotografia prin lumină, perspectivă, compoziție, oameni, gesturi, moment și foarte multă muncă. Pentru mine, lumina nu este doar iluminare. Perspectiva nu este doar perspectivă. Profunzimea nu este doar o problemă tehnică. Obiectele nu sunt doar obiecte, iar cadrul nu este doar decor. Toate pot deveni limbaj.

Îmi place foarte mult să folosesc simboluri, care pot deveni metafore. De aceea, când am ajuns la AI, nu l-am privit ca pe un înlocuitor al fotografiei. L-am privit ca pe un nou instrument cu care pot construi ceea ce fotografia convențională nu-mi permite întotdeauna să fotografiez. Iar lucrarea cu AI-ul este, pentru mine, mult mai greu decât a face fotografiile. Este un alt nivel de dezvoltare vizuală a imaginii.

---

CF – Îți amintești prima întâlnire cu inteligența artificială ca instrument de creație?

CL – M-a atras posibilitatea de a construi o imagine pornind de la o idee, nu de la ceea ce aveam fizic în fața aparatului. Lucrez în Photoshop din 1990, de când a apărut pe piață, iar AI-ul a fost introdus treptat în instrumentele pe care le foloseam, fără ca măcar să-mi dau seama că era deja prezent în unele dintre ele încă din 2016.

În martie 2023, Adobe a lansat Adobe Firefly, primul lor model de generare de imagini bazat pe AI. Aveam licență și abonament, deci eram la zi cu programele de editare pe care le foloseam.

În primăvara lui 2024 am început să folosesc AI-ul în mod conștient ca instrument de creație de imagine.

În fotografia reală pornești de la lume și încerci să găsești în ea imaginea pe care o cauți. Cu AI-ul poți face invers: pornești de la ceea ce ai în minte și începi să construiești lumea de care ai nevoie pentru acea imagine.

Pentru mine, acesta a fost lucrul fascinant. Nu faptul că AI-ul putea produce imagini spectaculoase. Asta poate vedea oricine. M-a interesat faptul că puteam porni de la o stare, de la o întrebare, de la o idee, de la un vis sau chiar de la ceva ce am trăit și puteam încerca să transform acel lucru într-un limbaj vizual.

Atunci am înțeles că AI-ul poate fi mai mult decât un generator de imagini. Poate fi un spațiu în care să gândesc imaginea.

---

CF – De unde începe, de fapt, o lucrare de-a ta?

CL – La mine, lucrarea începe de obicei înaintea imaginii. Nu plec de la obiect și caut apoi o poveste pentru el. Plec de la o stare trăită, de la o întrebare, de la o neliniște sau de la o idee și caut apoi obiectele capabile să vorbească în locul meu. Asta schimbă fundamental modul în care construiesc imaginea.

Nu văd doar o carte. Văd: carte → timp → memorie → om → dispariție.

Nu văd doar o ruină. Văd: degradare materială → timp → ceea ce dispare → ceea ce rămâne.

Am o tendință foarte puternică spre metaforă. Gândesc în relații simbolice. Pentru mine, simbolul este vocabularul, iar metafora este sintaxa.

Uneori procesul este: simbol → metaforă → alt simbol → altă metaforă → dialog între ele → imagine.

De aceea, când construiesc o lucrare, nu mă întreb doar dacă este frumoasă. Mă întreb:

• Ce vede ochiul?
• Ce înțelege mintea?
• Ce simte?
• Ce întrebare rămâne?
• Ce element creează dialogul?
• Care simbol se transformă în metaforă?
• Unde începe ambiguitatea fertilă și unde începe confuzia?

Pot să știu că lumina conduce privirea, că regula treimilor poate echilibra un cadru sau că un contrast poate crea tensiune. Dar poți cunoaște toate aceste reguli și, totuși, să nu înțelegi cu adevărat fotografia pe care o ai în față.

Pentru mine, întrebarea importantă vine după regulă: De ce există lumina aceea? Ce schimbă? De ce este obiectul acolo? Ce se întâmplă cu povestea dacă îl elimin? Ce relație creează cele două elemente?

Atunci nu mai vorbim doar despre memorarea unor reguli fotografice. Vorbim despre gândire vizuală. Acolo începe, pentru mine, analiza adevărată a imaginii.

---

CF – Cât din imaginea finală există în mintea ta înainte de a începe?

CL – Există aproape întotdeauna o direcție înainte de a începe, dar foarte rar există imaginea completă. Pot avea în minte o stare, o compoziție, un simbol, o lumină sau chiar o poveste întreagă. Dar apoi începe dialogul cu imaginea.

Și aici apare ceva foarte important: nu vreau să controlez totul până la ultimul milimetru dacă, în proces, apare ceva care poate duce lucrarea mai departe.

Uneori apare o idee pe care nu am avut-o inițial. Un simbol, o relație între două elemente, o contradicție, o atmosferă. Atunci trebuie să fiu suficient de atent încât să spun: „Aici este ceva.”

Sau: „Nu, asta mă îndepărtează de poveste.”

Creația nu înseamnă să controlezi absolut totul. Înseamnă să știi ce cauți și să recunoști valoarea atunci când apare.

---

CF – Ce instrumente AI folosești și cum arată drumul de la idee la lucrarea finală?

CL – Folosesc AI-ul ca parte dintr-un proces mult mai larg. Nu există, pentru mine, momentul în care scriu câteva cuvinte și lucrarea este gata.

Pornesc de la idee. Apoi caut direcția vizuală, construiesc, aleg, resping, reconstruiesc și dezvolt. Nu vin neapărat cu prompturi foarte laborioase. De multe ori vin cu cuvinte simple și cu drumuri care să deschidă o lume.

Folosesc Adobe Firefly și alte modele generative ca materie primă, dar adevărata muncă începe după.

Pentru mine, procesul este: idee → simboluri → construcție → tensiune → poveste → imagine → analiză → intervenție → imagine finală.

De aceea nu consider că imaginea pe care o văd prima dată pe ecran este lucrarea mea finală. Este doar materialul din care încep să construiesc. În acest moment am în lucru cel puțin 70 de imagini pe care le dezvolt pe parcurs.

Pentru ca o imagine să fie cu adevărat apreciată și să poată participa la un concurs important, este nevoie de timp, muncă și imaginație. Acesta este motivul pentru care munca cu AI-ul este foarte grea.

---

CF – Cât de mult intervii asupra rezultatului inițial?

CL – Da, AI-ul mă poate surprinde din prima. Dar o surpriză nu înseamnă neapărat o lucrare terminată.

Dacă vreau doar o imagine spectaculoasă, pot accepta un rezultat aproape imediat. Dacă vreau să construiesc o poveste, încep munca. Verific anatomia, expresia, lumina, perspectiva, materialele, profunzimea, relațiile dintre obiecte și, mai ales, dacă fiecare element are un motiv să existe.

Mă întreb:

• De ce am pus asta aici?
• Dacă elimin elementul, ce se pierde?
• Dacă îl exagerez, ce se strică?
• Este intenție sau accident?
• Este simbol sau ornament?
• Este mister sau neclaritate?

Cu AI-ul, pentru mine, este muncă, nu distracție, dacă vreau cu adevărat să construiesc o poveste. Uneori o imagine poate necesita foarte multe încercări înainte să ajung la direcția corectă.

După ce termin munca în AI, urmează partea care îmi place foarte mult: jocul cu lumina în Photoshop. Acolo mă joc așa cum vreau cu umbrele, lumina și perspectiva. De aceea, pentru mine, imaginea nu înseamnă doar AI. Este o combinație între AI și Photoshop. AI-ul îmi oferă materia primă, iar Photoshop-ul îmi permite să o construiesc mai departe în direcția pe care o caut.

---

CF – Ai un stil pe care îl urmărești în mod conștient?

CL – Cred că stilul se construiește în timp și se conturează din felul în care gândești, nu doar din felul în care prelucrezi. După atâția ani de fotografie, am învățat să gândesc vizual. Lumina, perspectiva, profunzimea, expresia și compoziția au devenit aproape instinctive. Poate că, în fond, tot ceea ce fac astăzi este o continuare a felului în care am învățat să văd. Iar acest interviu este, într-un fel, și o explicație a drumului prin care am ajuns să văd imaginea astfel.

Dar astăzi mă interesează ceva mai mult. Nu vreau ca oamenii să-mi recunoască imaginea doar după o anumită culoare, o anumită lumină sau un anumit efect. Aș vrea să o recunoască după felul în care gândește. După relația dintre elemente. După simboluri, după metaforă, după faptul că există o poveste, dar nu este spusă complet.

Dacă cineva privește o imagine de-a mea și spune: „Nu știu exact ce se întâmplă aici, dar imaginea mă face să mă opresc și să mă gândesc”, atunci cred că începe să existe o semnătură personală.

---

CF – În creația cu AI apare uneori și întâmplarea. Ai păstrat vreodată o „greșeală”?

CL – Da. Dar nu păstrez o greșeală doar pentru că este ciudată. Mă interesează dacă acea apariție neașteptată poate deveni parte din poveste.

Uneori AI-ul produce ceva ce eu nu am cerut și care, la prima vedere, pare o abatere. Dar dacă acea abatere deschide o relație interesantă între două elemente, poate deveni mai valoroasă decât ideea inițială. Atunci nu mai vorbesc despre o greșeală, ci despre o posibilitate pe care nu o văzusem.

De fapt, eu nu privesc întotdeauna ceea ce AI-ul produce diferit de cererea mea ca pe o greșeală. Uneori îmi oferă idei noi, idei care îmi permit să continui povestea într-un alt mod.

Cred că aici apare una dintre părțile interesante ale lucrului cu AI-ul: intri cu o idee, dar nu trebuie să fii orb la ceea ce se naște pe parcurs.

Relația mea cu AI-ul este foarte intensă. Pentru ca această colaborare să funcționeze, trebuie să ajungi să îl cunoști și să știi ce poate face. AI-ul de astăzi este mult mai dezvoltat decât era acum doi ani, iar modul în care poți lucra cu el s-a schimbat foarte mult.

---

CF – Există o lucrare de care ești în mod special atașat?

CL – Îmi este greu să aleg o singură lucrare, pentru că fiecare lucrare importantă pentru mine reprezintă o etapă în felul în care am învățat să gândesc imaginea.

Sunt foarte apropiat de lucrările în care nu am urmărit doar o imagine frumoasă, ci am încercat să construiesc o lume. O imagine care are un început, o tensiune, un dialog între elemente și o întrebare care rămâne după ce ai terminat de privit. Poate tocmai acesta este motivul pentru care nu pot spune că am o singură lucrare preferată. Mă atașez de ideea din spatele ei și de drumul pe care l-am parcurs până să o pot face.

Pentru mine, uneori, povestea din spatele imaginii este aproape la fel de importantă ca imaginea însăși.

---

CF – Se spune adesea că „AI-ul face imaginea”. Unde începe contribuția creatorului?

CL – Pentru mine, AI-ul nu este o mașină care îmi face imaginile. Este un spațiu în care pot gândi imaginea.

Există o diferență între AI ca unealtă de producție și AI ca atelier de creație. Eu intru primul în acest atelier, pentru că starea și ideea de la care pornesc îmi aparțin.

Îi pun la masa creației pe toți cei trei parteneri ai procesului meu: eu, AI-ul și construcția/dezvoltarea.

AI-ul poate deschide o ușă pe care eu nu am văzut-o. Construcția îmi arată dacă acea idee poate funcționa. Dezvoltarea îmi permite să o duc mai departe. Dar eu decid ce rămâne.

Eu spun: „Da, aici este ceva.” Sau: „Nu, asta mă îndepărtează de poveste.”

De aceea, contribuția creatorului începe înainte ca AI-ul să producă prima imagine și continuă până când lucrarea este terminată. Nu confund generarea unei imagini cu crearea unei lucrări.

AI-ul generează material vizual; eu stabilesc ideea, selecția, construcția, relația dintre elemente, intervenția și forma finală a lucrării.

AI-ul poate produce imaginea. Creatorul decide de ce trebuie să existe acea imagine.

Aici începe și discuția și analiza imaginii cu AI-ul, care poate dura ore. Sunt încercări, analize ale imaginii și ale obiectelor, iar lumina este, de asemenea, foarte importantă. De multe ori, imaginea creată de AI este plată, nu are conturul, culoarea, lumina sau umbra de care am nevoie. Aici intervin eu în Photoshop.

De aceea, pentru mine, procesul de creație nu se termină atunci când AI-ul generează imaginea. Acolo începe o altă etapă de analiză și construcție.

---

CF – Cum privești discuția despre originalitate și dreptul unei creații cu AI de a fi numită artă?

CL – Cred că aici trebuie să separăm instrumentul de creație de autorul creației. Faptul că folosești un instrument nu stabilește singur valoarea rezultatului. Important este ce faci cu acel instrument. O cameră foto poate produce o fotografie tehnic perfectă, dar asta nu înseamnă că aparatul a avut o idee.

La fel, AI-ul poate genera o imagine foarte complexă, dar complexitatea tehnică nu este echivalentă cu intenția artistică.

Pentru mine, originalitatea stă în idee, în alegeri, în construcție, în relațiile dintre elemente și în intervenția creatorului. Iar acest lucru continuă și în Photoshop.

În ceea ce privește întrebarea dacă o creație realizată cu AI este artă, cred că suntem într-o perioadă în care definițiile se schimbă.

Nu cred că trebuie să hotărâm totul imediat. Vom vedea ce rămâne după ce trece fascinația tehnologică. Pentru că, după „wow”, rămâne întrebarea esențială: „Ce ai vrut să spui?”

---

CF – Fotografia și imaginea generată cu AI se concurează sau pot conviețui?

CL – Eu le văd ca pe două limbaje care se pot întâlni.

Fotografia are ceva extraordinar: realitatea chiar a existat. Lumina aceea a existat. Omul acela a fost acolo. Gestul acela s-a întâmplat.

AI-ul îmi oferă altceva: libertatea de a construi lumi care nu există și poate nici nu ar putea exista fizic.

Nu vreau să aleg între ele. Vreau să înțeleg ce poate face fiecare.

Fotografia poate spune: „Asta s-a întâmplat.”

Imaginea conceptuală poate spune: „Asta ar putea însemna.”

Iar uneori cele două se pot întâlni.

Experiența mea de fotograf este tocmai ceea ce îmi permite să aduc în imaginea construită lucruri pe care le-am învățat în lumea reală: lumina, perspectiva, anatomia, profunzimea, expresia și relația dintre oameni și spațiu.

Ceea ce se întâmplă astăzi între fotografie și AI îmi amintește de ceea ce s-a întâmplat în trecut cu pictura și apariția fotografiei. Și astăzi există amândouă. Pentru mine, fotografia și AI-ul nu trebuie să se excludă.

---

CF – Ce nu poate face AI-ul în locul omului?

CL – AI-ul poate simula foarte multe lucruri, dar nu poate trăi în locul omului. Nu poate avea copilăria mea, amintirile mele, oamenii pe care i-am întâlnit, locurile prin care am trecut, pierderile, bucuriile sau momentele care m-au schimbat. Aceste lucruri trebuie să i le povestești și să i le explici pentru ca să poată înțelege direcția pe care o urmărești.

Poate construi o imagine despre dor. Dar nu a simțit dorul. Poate construi o imagine despre iubire. Dar nu a iubit. Poate construi o imagine despre pierdere. Dar nu a pierdut pe cineva. Pentru mine, de aici vine diferența dintre informație și experiență.

Realitatea îți dă experiența.
Experiența îți dă emoția.
Emoția îți dă întrebarea.
Întrebarea îți caută simbolul.
Simbolurile construiesc metafora.
Metafora devine imagine.

Aici începe aportul profund al omului.

---

CF – Ce cauți tu într-o imagine reușită?

CL – Caut să simt ceva. Caut să spun o poveste. O poveste nu înseamnă doar un chip frumos. Pentru ca o situație vizuală să înceapă să devină o poveste, ai nevoie de cel puțin trei elemente: subiectul, privirea sau direcția lui și ceea ce privește subiectul.

Subiectul și privirea nu sunt de ajuns. Frumusețea singură nu-mi mai este suficientă. O imagine poate fi perfectă tehnic și totuși să nu-mi spună nimic.

Pentru mine, imaginea reușită trebuie să treacă dincolo de primul „wow”. Vreau ca privitorul să vadă ceva, apoi să înțeleagă ceva, apoi să simtă ceva și, dacă se poate, să plece cu o întrebare.

De aceea mă interesează foarte mult ceea ce eu numesc „al treilea subiect”. Poți avea două elemente care se întâlnesc în imagine, dar relația dintre ele poate deveni un al treilea subiect, unul care nu este fotografiat direct, ci se naște în mintea privitorului. Acolo începe povestea.

Pentru mine, o imagine bună te face să o vezi. O imagine foarte bună te face să te întorci la ea.

---

CF – Ce te inspiră în afara AI-ului?

CL – Oamenii mă inspiră foarte mult. Gesturile lor, relațiile dintre ei, felul în care se privesc, lucrurile pe care le spun și, mai ales, cele pe care nu le spun.

Mă inspiră natura, pentru că în ea găsesc permanent forme, ritmuri, contraste și transformări.

Mă inspiră cinematografia, fotografia, pictura, muzica și orice imagine care îmi provoacă o întrebare.

Dar cred că cea mai mare sursă de inspirație este experiența.

Uneori o idee poate apărea dintr-un lucru extrem de simplu, pe lângă care alții trec fără să-l observe.

Cred că omul care trăiește intens are mai mult material interior din care să creeze. Dar intensitatea singură nu este suficientă. Trebuie să ai și capacitatea de a transforma ceea ce ai trăit în formă. Aici se separă omul care simte de creatorul care reușește să facă și pe altcineva să simtă.

---

CF – Cum ai ajuns în Cafeneaua Fotografilor și ce înseamnă pentru tine o comunitate fotografică?

CL – Am ajuns în Cafeneaua Fotografilor pentru că fotografia este în continuare o parte importantă din mine și pentru că mi-am dorit să întâlnesc oameni care privesc fotografia din perspective diferite.

Am rămas pentru că o comunitate fotografică poate fi un loc bun pentru dialog.

Nu cred că trebuie să fotografiem toți la fel. Dimpotrivă. Diferențele dintre noi pot fi foarte valoroase dacă există suficientă deschidere pentru a discuta despre ele.

Discuțiile sincere ne apropie și ca oameni. Tehnologia nu trebuie să ne despartă sau să formeze orgolii.

Eu cred în critică, dar nu cred în critica transformată în autoritate. Critica este pentru mine un instrument de verificare, nu o sentință.

Îmi place să aud o opinie argumentată, chiar dacă este diferită de a mea.

Uneori tocmai o observație contrară mă obligă să mă uit din nou la o imagine și să văd ceva ce nu observasem.

Cred însă că există o diferență între a cunoaște regulile unei imagini și a înțelege imaginea.

Poți spune că lumina conduce privirea, că regula treimilor echilibrează cadrul sau că un contrast creează tensiune și, totuși, să nu înțelegi de ce acea lumină există, ce schimbă ea, de ce acel obiect se află acolo sau ce se întâmplă cu povestea dacă îl elimini.

Pentru mine, aici începe gândirea vizuală. Nu mă interesează doar să știu ce regulă este folosită, ci să înțeleg de ce a fost făcută acea alegere și ce produce ea în imagine.

Într-o comunitate adevărată, nu ar trebui să încercăm să ne facem unii pe alții să fotografiem la fel. Ar trebui să ne ajutăm să vedem mai bine ceea ce face fiecare și să înțelegem ce face și de ce.

Acest lucru ar însemna evoluție.

---

CF – Cum primești reacțiile oamenilor?

CL – Aprecierea publicului contează. Ar fi fals să spun că nu. Dar nu poate fi criteriul după care decid dacă o lucrare este bună.

Am învățat că numărul de aprecieri nu măsoară neapărat valoarea unei imagini. Uneori o imagine primește foarte puține reacții și poate avea o profunzime extraordinară.

Alteori o imagine este foarte populară pentru că este plăcută imediat.

Eu încerc să construiesc imaginea astfel încât să fiu convins că am spus ceea ce am vrut să spun. După aceea, imaginea pleacă de la mine și devine a privitorului. El poate să o înțeleagă diferit. Poate să nu o înțeleagă. Poate să nu-i placă.

Și este în regulă. Nu vreau să-i spun privitorului ce trebuie să simtă.

Vreau să-i dau suficient cât să poată începe propriul dialog cu imaginea.

---

CF – Dacă ai putea realiza o singură imagine pe care astăzi nu o poți obține exact cum vrei, ce ar conține?

CL – Aș vrea să conțină ceva ce nu poate fi explicat într-o singură propoziție.

Probabil ar fi o imagine construită ca un vis: reală la prima privire, dar imposibilă atunci când începi să o descifrezi.

Aș vrea să aibă oameni, simboluri și elemente care par să aparțină unor lumi diferite, dar care împreună spun aceeași poveste.

Nu aș căuta neapărat o imagine mai spectaculoasă decât cele pe care le-am făcut până acum. Aș căuta una mai profundă. Una la care să te uiți prima dată și să spui: „Frumos.”

Apoi să mai stai câteva secunde și să începi să te întrebi: „Dar ce se întâmplă aici?”

Și poate, după încă puțin timp, să găsești o interpretare care nici măcar nu a fost exact cea pe care am avut-o eu în minte.

Atunci aș considera că imaginea a început să trăiască singură.

---

CF – Cine ai vrea să fii peste câțiva ani?

CL – Cred că aș alege ultima variantă: vreau să rămân omul care continuă să descopere.

Am început fotografia în 1982. Atunci aveam deja aparatul meu foto și laboratorul meu personal, cu tehnologie de ultimă oră pentru acea perioadă: masă exponometrică, tăvi termostatate, lumini de laborator și lumini de studio.

Și, după mai bine de patru decenii, încă găsesc lucruri care mă fac să vreau să încerc ceva nou.

Nu știu dacă peste câțiva ani mă voi numi fotograf, autor de imagine conceptuală, povestitor vizual, artist digital sau altceva.

Eticheta este mai puțin importantă. Important este să continui să am ceva de spus și să găsesc forma prin care pot să o spun.

Pentru mine, Studio Symbol nu este doar un nume. Este ideea unui atelier în care imaginea nu este făcută ca să umple un spațiu, ci pentru a construi un sens. Un loc în care vii să construiești, să muncești, să gândești.

Uneori îl percep ca pe un labirint cu camere nesfârșite. Intri într-o cameră și descoperi o altă ușă. Deschizi ușa și găsești o altă idee.

Poate acesta este motivul pentru care, după atâția ani, încă nu simt că am terminat de descoperit fotografia.

Pentru că, de fapt, nu mai caut doar fotografia. Caut ceea ce poate deveni imagine. Și, până la urmă, nu vreau doar să fac imagini.

Vreau să construiesc lumi în care oamenii să poată intra pentru câteva secunde și să găsească acolo propria lor poveste.

---

Dincolo de omul din spatele aparatului

Un gând personal al lui Cristian Livezeanu

Dacă ar fi să spun câteva lucruri despre mine, aș începe prin a spune că sunt un om care nu s-a mulțumit niciodată să privească doar suprafața lucrurilor.

Am fost mereu curios să înțeleg oamenii, gesturile lor, lumina, tăcerile și acele detalii aparent neînsemnate care, puse împreună, pot spune o poveste.

Fotografia face parte din viața mea din 1982, dar pentru mine nu a fost niciodată doar despre aparatul din mână, reguli de compoziție sau imagini frumoase.

Am căutat mereu acel ceva care nu se vede imediat, dar se simte.

Îmi place să construiesc imagini care pun întrebări, trezesc emoții și lasă loc interpretării.

Astăzi, prin Fine Art și prin universurile pe care le creez cu ajutorul tehnologiei și al intervenției personale, încerc să duc fotografia dincolo de realitatea imediată, spre metaforă, vis și poveste.

Sportul m-a învățat să lupt, să am răbdare și să nu confund un obstacol cu un capăt de drum.

Am rămas cu spiritul omului care încearcă încă o dată, chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum și-ar dori.

Cred că această parte din mine se regăsește și în fotografie: caut, construiesc, corectez, reiau și nu mă opresc până când imaginea nu începe să spună ceea ce am simțit și am gândit.

Nu sunt un om care acceptă ușor lucrurile doar pentru că așa se fac sau pentru că majoritatea le consideră corecte.

Îmi susțin ideile, îmi apăr munca și încerc să judec prin propriul discernământ.

Uneori, asta înseamnă să merg împotriva curentului, să fiu neînțeles sau să aleg un drum mai greu.

Nu pretind că am întotdeauna dreptate, dar am nevoie să înțeleg de ce un lucru este într-un anumit fel înainte de a-l accepta.

Pentru mine, a lupta pentru ceea ce consider drept nu înseamnă să câștig orice dispută, ci să nu-mi abandonez convingerile doar pentru a fi pe placul celorlalți.

Poate că nu sunt întotdeauna ușor de înțeles.

Sunt exigent cu mine, cu ceea ce creez și cu oamenii alături de care aleg să merg.

Mă interesează mai puțin aplauzele de moment și mai mult valoarea care rămâne după ce entuziasmul trece.

Prefer o discuție sinceră, chiar dacă incomodă, în locul unei aprecieri fără substanță.

Cred că mai am mult de descoperit și multe de creat.

Nu privesc experiența acumulată ca pe un motiv să mă opresc, ci ca pe o bază de la care pot merge mai departe.

Pentru mine, fiecare imagine este o nouă încercare de a da formă unui gând, unei emoții sau unui vis.

Sunt fotograf prin experiență, creator prin curiozitate și luptător prin felul meu de a fi.

Iar dincolo de toate acestea, sunt un om care încă mai caută, încă mai învață și încă mai crede că lucrurile pot avea mai mult sens decât cel pe care îl vedem la prima privire.

---

---

CF – Dincolo de imagine rămâne omul

Interviul cu Cristian Livezeanu ne invită să privim creația vizuală dintr-o perspectivă care depășește granițele tehnicii și ale instrumentelor folosite.

Dincolo de discuțiile despre fotografia tradițională și inteligența artificială, descoperim o preocupare constantă pentru poveste, simbol, emoție și pentru sensul pe care o imagine îl poate transmite.

Poate că una dintre cele mai interesante idei ale acestei conversații este aceea că o imagine nu trebuie să ofere toate răspunsurile. Uneori, valoarea ei stă tocmai în întrebările pe care le lasă în urmă.

Fotografia și creația digitală au propriile limbaje, propriile posibilități și propriile limite. Dar, indiferent de instrument, privirea celui care creează, experiența sa și intenția artistică rămân elemente esențiale ale dialogului cu publicul.

La Cafeneaua Fotografilor credem în diversitatea perspectivelor, în libertatea de exprimare artistică și în dialogul construit cu respect. Nu trebuie să vedem cu toții lumea la fel pentru a putea învăța unii de la ceilalți.

Îi mulțumim lui Cristian Livezeanu pentru deschiderea cu care ne-a împărtășit experiența, ideile și universul său creativ.

Iar pe cititorii noștri îi invităm să privească imaginile care însoțesc acest interviu nu doar pentru ceea ce înfățișează, ci și pentru poveștile pe care le pot descoperi în ele.

Pentru că, uneori, o imagine nu se termină acolo unde se oprește privirea. Acolo începe povestea.