Dincolo de privire cu Margareta Paula Iliescu
Există profesii în care a privi înseamnă mult mai mult decât a vedea. Medicina și fotografia par să aparțină unor lumi diferite, însă amândouă cer atenție, răbdare, sensibilitate și darul de a descoperi ceea ce rămâne adesea nevăzut.
Margareta Paula Iliescu este medic psihiatru și fotograf pasionat. A explorat frumusețea peisajului și universul delicat al fotografiei still life, iar de curând și-a îndreptat atenția către portretul Fine Art, unde chipul, lumina și emoția se întâlnesc pentru a spune o poveste.
Am invitat-o la o cafea și la o conversație despre oameni, fotografie și felul în care experiența unei vieți se așază, uneori fără să ne dăm seama, în fiecare imagine pe care o realizăm.
CF – Paula, înainte de toate, cine este omul din spatele aparatului de fotografiat? Cum v-ați prezenta unui cititor care vă întâlnește pentru prima dată prin intermediul revistei noastre?
MPI – Sunt un om obișnuit. Am 54 de ani și, încă din adolescență, am descoperit plăcerea de a surprinde în fotografii peisajele și oamenii dragi. Am avut, pe rând, câteva aparate foto Kodak, Olympus, Canon. Îmi amintesc că adesea trăgeam mai multe cadre aproape identice, consumând uneori un film întreg atunci când fotografiam un apus, de exemplu, iar apoi cheltuiam destul de mulți bani pe developarea filmelor.
Apoi, pentru mulți ani, m-am dedicat formării mele profesionale, iar profesia a devenit principala mea preocupare și pasiune. Din când în când, m-am întors la fotografie, mai ales prin fotografia de călătorie și cea de peisaj, dar abia în ultimii ani am început să o privesc cu adevărat cu seriozitate.
Am urmat un curs de fotografie, mi-am cumpărat un aparat digital și am început să descopăr fotografia dintr-o perspectivă cu totul nouă.
Cred că, de fapt, dragul de a fotografia a rămas undeva în mine și, după câteva decenii, s-a întors în viața mea, tocmai atunci când aveam mai multă nevoie să fac ceva doar pentru sufletul meu.
CF – Îți amintești momentul în care fotografia a încetat să mai fie doar o modalitate de a păstra amintiri și a devenit o pasiune adevărată?
MPI – Nu cred că a existat un moment anume. Cred că s-a concretizat pas cu pas, ca piesele unui puzzle care, încet-încet, au început să se așeze la locul lor. Vacanțele în natură, oamenii dragi, călătoriile, dar și admirația mea pentru pictură au contribuit, fiecare în felul său, la construirea acestei pasiuni.
Mi-am dorit mult timp să pot picta, dar nu am avut niciodată suficient timp să mă dedic acestei arte. Cumva, fotografia mi s-a părut o cale mai accesibilă de a așterne, cu penelul digital, impresiile mele despre lume și despre propriul meu univers interior.
La un moment dat, am conștientizat că fotografia devenise cu adevărat o pasiune dintr-un motiv foarte simplu: dacă cineva îmi spunea, la orice oră, „Hai să mergem să facem fotografii!”, eram gata să las aproape orice făceam și să plec cu aparatul după mine. Pe dealuri, la apus, la răsărit sau pur și simplu undeva unde simțeam că poate fi ceva de fotografiat.
Cred că atunci mi-am dat seama că nu mai era doar despre fotografii. Era despre bucuria de a căuta, de a vedea și de a transforma ceea ce văd într-o formă a ceea ce simt.
CF – Ești medic psihiatru, o profesie în care observația, ascultarea și înțelegerea omului au o importanță aparte. Regăsești ceva din această experiență în felul în care fotografiezi?
MPI – Da, cred că există o legătură, deși nu una pe care să o fi conștientizat de la început. Profesia mea m-a învățat, în primul rând, să observ. Să fiu atentă nu doar la ceea ce se vede, ci și la ceea ce se află dincolo de ceea ce este evident: o emoție, o stare, un gest, o tăcere.
Poate că această formă de a privi s-a transferat, într-un fel, și în fotografie. Pentru mine, fotografia este o formă de emoție, un mod de a spune povești fără cuvinte, dar și un mod de a trezi amintiri și nostalgii. Îmi place să cred că unele dintre fotografiile mele pot duce privitorul cu gândul la tocana bunicii, la felul în care vântul mișca o perdea din maramă sau la mirosul de lavandă care venea din albiturile proaspăt scoase din dulap.
Poate că, prin ceea ce fotografiez, mă întorc și eu, din când în când, la copilărie. Sunt un adult care privește lumea de astăzi, dar care își dorește ca fotografiile sale să-i poarte pe cei care le privesc înapoi spre acele amintiri, spre tihna vieții de altădată, spre bucuriile simple și spre acea fericire calmă pe care o aveam cândva fără să știm că este fericire.
CF – Crezi că profesia te-a învățat să observi lucruri pe lângă care alți oameni ar putea trece fără să le remarce?
MPI – Cred că lucrul cu copiii te poartă într-o lume în care nu doar cuvintele sunt importante. Uneori, emoțiile, trăirile și poveștile lor se exprimă în alte feluri: printr-un gest, printr-o expresie, prin ceea ce nu spun, dar și prin desene, de exemplu. Astfel, adesea am pornit de la o imagine pentru a construi o poveste, povestea lor. Acum, prin imaginile mele, construiesc și eu povești – ale mele și ale altora, văzute prin filtrul meu.
CF – Ce cauți instinctiv atunci când ridici aparatul la ochi: frumusețea, lumina, emoția, povestea sau poate liniștea?
MPI – Toate acestea la un loc. Frumusețe, lumină, emoție, poveste, liniște. Dar cred că, instinctiv, caut mai ales acea bucurie calmă, acea tihnă pe care o simți în anumite momente și pe care ai vrea să o poți păstra cât mai mult. Îmi doresc ca fotografiile mele să fie o modalitate prin care să te poți întoarce, din când în când, la acea tihnă care îți odihnește sufletul și te încarcă cu puterea de a continua.
CF – Ai fotografiat mult still life. Ce te atrage la această lume aparent tăcută a obiectelor?
MPI – Mă atrage, înainte de toate, frumusețea lor tăcută.
Deși nu sunt ființe vii, obiectele pot păstra în ele povești sau le pot trezi în noi, ajutându-ne să retrăim momente dragi. Un obiect, o lumină, o culoare sau o anumită așezare pot readuce la suprafață o amintire, o stare ori chiar o emoție pe care credeam că am uitat-o. În felul acesta, ne pot ajuta să ne regăsim și să ne refacem forța interioară.
Cred că acesta este unul dintre lucrurile care mă atrag la fotografia still life: posibilitatea de a face ca obiectele aparent simple să spună o poveste, să vorbească despre oameni, despre timp și despre amintiri.
CF – În fotografia still life, fotograful construiește aproape totul: lumină, atmosferă, poziția obiectelor, culoare. Cât este spontaneitate și cât este construcție în imaginile tale?
MPI – Mare parte este spontaneitate, chiar dacă pornesc de la o imagine mentală destul de concretă. De cele mai multe ori văd ceva care mă inspiră – niște trandafiri roz, de exemplu – și încep să construiesc imaginea astfel încât să transmită cât mai bine ceea ce simt în acel moment.
Alteori, imaginea se naște chiar dintr-o întâmplare, dintr-un mic „accident”. De exemplu, fotografia cu gerbera albă și vaza ciobită, cu cioburile lângă ea, s-a născut chiar în timpul pregătirii cadrului. În timp ce făceam setup-ul, am lovit din greșeală vaza și am spart-o. M-am necăjit, mai ales pentru că îmi dădeam seama că pierd momentul în care lumina naturală era exact așa cum mi-o doream.
Apoi m-am gândit că poate tocmai acest accident îmi oferă posibilitatea de a construi o imagine mai puternică decât cea pe care o aveam inițial în minte.
Am lipit vaza, am lăsat câteva cioburi lângă ea și am construit mai departe.
Cred că fotografia mea este undeva între ceea ce îmi imaginez și ceea ce se întâmplă în fața aparatului. Îmi place să construiesc, dar îmi place și să las loc pentru neprevăzut. Uneori, tocmai întâmplarea îți arată imaginea pe care nu știai că o cauți.
CF – Ai obiecte, flori, texturi sau anumite elemente la care revii frecvent în fotografii? Ce te atrage la ele?
MPI – Da, îmi plac lucrurile care amintesc de alte vremuri: pânza de sac, o foarfecă veche și ruginită, un vas ciobit, o masă de lemn nefinisată sau cu vopseaua sărită. Mă atrag simplitatea lor, urmele timpului și imperfecțiunile care le dau caracter.
Îmi place ceea ce aș numi un „vintage actualizat” – obiecte care poartă ceva din atmosfera altor vremuri, dar pe care încerc să le aduc într-un context vizual contemporan. Cred că tocmai întâlnirea dintre vechi și nou îmi oferă foarte multă inspirație.
Poate că, în felul acesta, încerc să vorbesc despre omul de acum, despre eu cea de acum sau despre tu cel de acum, dar care purtăm cu noi amintirile copilăriei noastre și, uneori, chiar amintirile altor generații.
Cred că unele obiecte au această putere: să treacă dincolo de timpul lor și să ne facă să ne amintim nu doar de ceea ce am trăit noi, ci și de lumea în care au trăit cei de dinaintea noastră.
CF – Dacă ar trebui să alegi o singură fotografie still life realizată de tine pentru a te reprezenta, ce poveste ar spune aceasta?
MPI – Sincer, nu aș putea să aleg o singură fotografie. Toate mă reprezintă, doar că fiecare surprinde un alt moment al meu, o altă stare, o altă trăire. Unele vorbesc despre liniște, altele despre nostalgie, fragilitate, bucurie sau poate chiar despre perioade în care am avut nevoie să mă regăsesc.
E ca și cum ai cere unui părinte să aleagă un singur copil dintre toți copiii pe care îi are. Fiecare este diferit, fiecare are povestea lui și fiecare poartă o parte din tine. Așa simt și eu în legătură cu fotografiile mele. Ele sunt ca un jurnal al meu, în care fiecare cadru poartă o poveste din mine.
CF – Peisajul presupune un alt fel de relație cu fotografia. Acolo nu mai putem muta muntele, copacul sau norul câțiva centimetri pentru compoziția perfectă. Ce te-a atras către fotografia de peisaj?
MPI – Cred că, înainte de toate, m-a atras liniștea pe care o simți atunci când ești în mijlocul naturii. Îmi place să fiu acolo, într-un peisaj, să mă opresc și să privesc. Să simt aerul, lumina, vântul și să uit pentru câteva momente de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu.
Fotografia vine aproape firesc după această stare. Încerc să păstrez într-un cadru ceea ce am simțit în acel moment și să pot reveni, prin fotografie, la acea liniște.
CF – Ești unul dintre fotografii care pleacă în căutarea unui anumit cadru sau preferi să te lași surprinsă de ceea ce întâlnești?
MPI – Și, și. Uneori plec în căutarea unei fotografii și găsesc cu totul altceva. Alteori plec fără niciun plan și mă întorc cu prea multe fotografii, convinsă că undeva, printre ele, trebuie să fie și una bună.
Fotografia are, de cele mai multe ori, obiceiul să-mi schimbe planurile. Și nu mă supăr. Până la urmă, dacă aș ști dinainte ce voi găsi, probabil că n-aș mai avea niciun motiv să plec cu aparatul. Iar uneori, cel mai bun cadru este tocmai cel pentru care nu am plecat de acasă.
CF – Există un loc în care te – ai întoarce iar și iar cu aparatul de fotografiat?
MPI – Nu, nu pot spune că am un loc anume în care m-aș întoarce iar și iar cu aparatul. Sunt atât de multe locuri și, de fiecare dată când revii undeva, găsești ceva nou care te poate surprinde.
Lumina se schimbă, anotimpurile se schimbă, lucrurile se schimbă și, până la urmă, și noi ne schimbăm. Viața este într-o continuă schimbare.
Poate că singurul loc la care orice fotograf se întoarce mereu, într-un fel, este lumea lui interioară. Poate că sinele meu nu este un loc perfect, dar cred că, indiferent ce fotografiez, o parte din ceea ce sunt ajunge în imaginile mele. Așa că, într-un fel, chiar fără să vrem, ne întoarcem mereu către noi înșine, către sufletul nostru, către inima noastră.
CF – Ai făcut recent un pas către o zonă nouă, portretul Fine Art. Ce te-a determinat să te apropii de portret?
MPI – Portretul este o altă aspirație a mea, o zonă pe care îmi doresc să o descopăr mai mult. Dar, de fapt, nu portretul m-a apropiat de Fine Art, ci still life-ul.
Lucrând la imaginile mele, am început să-mi pun tot mai mult întrebarea cât de departe pot merge cu imaginația și cât de mult pot transforma o idee pe care o am în minte într-o imagine.
Cred că aici m-a atras Fine Art-ul: libertatea de a nu mă limita la ceea ce se află în fața aparatului, ci de a construi și de a transforma imaginea astfel încât să exprime cât mai bine ceea ce vreau să spun sau ceea ce simt.
Pentru mine, Fine Art-ul înseamnă, în primul rând, libertatea de a-mi lăsa imaginația să lucreze.
CF – Ai urmat un curs de portret Fine Art cu Paul Adrian Chiș. Care a fost cea mai importantă descoperire pe care ai făcut-o în timpul acestui curs?
MPI – Nu știu dacă a fost o singură descoperire. Mai degrabă am descoperit o lume în care încă mă simt la început.
Cursul mi-a arătat că există foarte multe posibilități de a construi o imagine și mi-a dat curaj să-mi las imaginația să meargă mai departe, dincolo de ceea ce văd în fața aparatului.
CF – Pentru un medic psihiatru, chipul uman și expresia lui au probabil o semnificație aparte. Atunci când realizezi un portret, privești diferit omul din fața aparatului?
MPI – Experiența mea în portret este încă mult prea puțină ca să pot spune că am găsit deja un mod al meu de a face portret. Sunt în momentul în care abia descopăr această zonă. Poate că experiența mea ca psihiatru mă ajută să caut să înțeleg omul din fața aparatului, să surprind ceva din el, din omul real, dincolo de măștile pe care toți ni le punem.
Cred că de aceea îmi place mai mult să fotografiez oamenii pe stradă. Acolo nu mai sunt preocupați de aparat, nu mai pozează, nu mai încearcă să arate într-un anumit fel. Sunt pur și simplu ei, cu ei înșiși, cu gândurile lor și cu grijile de peste zi.
Mă atrage ideea că un portret nu trebuie să arate doar exteriorul, aparențele, ci poate să ne dezvăluie ceva despre cine este omul din spatele lor. Mi-ar plăcea ca, în timp, să învăț să caut și să surprind acel „ceva” care nu se vede la prima privire.
CF – Fotografia poate fi și un spațiu de liniște. Ce îți oferă ție timpul petrecut în spatele aparatului?
MPI – Chiar asta este pentru mine: un spațiu de liniște, de bucurie, de fericire. În acele momente dispar grijile, și cele mărunte, și cele mari. Nu mai contează nimic altceva decât momentul în care mă aflu, ceea ce văd și ceea ce încerc să surprind.
Nu mă mai gândesc la ce a fost sau la ce urmează. Sunt pur și simplu acolo, cu aparatul în mână, bucurându-mă de ceea ce văd.
CF – Ești exigentă cu propriile fotografii? Îți este ușor să spui „aceasta este o fotografie bună” atunci când este realizată de tine?
MPI – Sunt foarte exigentă cu propriile fotografii și, de multe ori, găsesc nenumărate defecte. Apoi îmi amintesc că, de fapt, așa suntem și noi, oamenii: cu imperfecțiuni, iar uneori tocmai acestea ne pot face fermecători. Glumesc!
Da, se întâmplă uneori să nu mă mulțumească nimic din ceea ce am făcut. Pot să mă uit la o fotografie și să văd imediat ce aș fi putut face altfel. Dar încerc să-mi amintesc, în astfel de momente, o vorbă pe care am citit-o într-un interviu cu un fotograf și care mi-a rămas în minte: „Fotografia de mâine e cea mai bună.”
Fiecare pas mic, fiecare greșeală te învață și te ajută să devii mai bun.
CF – Ce faci cu fotografiile care nu ies așa cum ți le-ai imaginat? Le abandonezi sau te întoarci la ele încercând să descoperi ce a lipsit?
MPI – Întotdeauna încerc să văd ce aș fi putut face mai bine. Chiar dacă o fotografie nu a ieșit așa cum mi-am imaginat, încerc să înțeleg unde am greșit. Uneori cer părerea celor apropiați și îi întreb ce nu le place sau ce cred ei că lipsește din fotografie. Chiar dacă nu au cunoștințe de fotografie, privitorii te pot surprinde adesea prin ceea ce observă.
Oricum, cred că fotografiile nereușite nu sunt timp pierdut. Și ele fac parte din procesul de învățare permanentă.
CF – Ce fotografi sau artiști te-au influențat felul de a privi fotografia?
MPI – Cred că pictura a avut o influență importantă asupra felului în care privesc fotografia, mai ales pictura flamandă și natura statică. Mă impresionează abundența, bogăția detaliilor, texturile și, mai ales, felul în care este folosită lumina.
Îmi amintesc de vizita la Muzeul Prado din Madrid. Am rămas fascinată în fața unor picturi de natură statică. Nimic nu mi se părea „mort” acolo. Un pahar avea sclipiri care te făceau să te minunezi, iar fructele și obiectele păreau atât de reale, încât aproape că îți venea să întinzi mâna și să le atingi. Iar lumina era absolut uimitoare. Aceste impresii au rămas undeva în sufletul meu, fără să-mi imaginez atunci că, peste ani, vor avea să influențeze traseul meu fotografic.
Ceva mai târziu, când încă îmi căutam nișa fotografică cea mai potrivită, am descoperit fotografiaDark Mood prin intermediul unui curs al lui Dácil Fernández. Atunci am început să descopăr o altă lume a luminii, a umbrelor, a atmosferei și a misterului, care îmi amintea foarte mult de emoțiile pe care le trăisem la Prado. Așa am început și eu să încerc să creez scene de dark still life.
Astfel, toate aceste întâlniri — mai întâi cu pictura și apoi cu fotografia — au contribuit la felul în care privesc astăzi fotografia, în special fotografia de still life.
CF -. Dacă ai putea transforma într-o fotografie o singură stare sufletească, care ar fi aceea și cum ar arăta imaginea?
MPI – Cred că aș alege tihna. Este o stare pe care o caut și în viață, și în fotografie.
Dacă ar trebui să o transform într-o imagine, mi-aș imagina o lumină blândă, de sfârșit de după-amiază, care intră printr-o fereastră și cade peste câteva lucruri simple: poate o masă veche, o floare, o ceașcă cu ceai sau câteva pere lângă o carte…
Nimic spectaculos, nimic care să strige după atenție. Doar liniște, câteva obiecte în umbră, păstrând misterul, o lumină care atinge alte câteva lucruri și sentimentul că, pentru câteva clipe, totul este așa cum trebuie să fie.
Cred că aceasta ar fi, pentru mine, imaginea perfectă.
CF – Iar la final, o întrebare pe care o adresăm omului, nu medicului și nici fotografului: ce lucru simplu te face fericită?
MPI – Clipele de dolce far niente alături de cei dragi. Să stăm împreună fără să avem neapărat ceva de făcut, să povestim, să râdem sau chiar să tăcem. Cred că fericirea adevărată se ascunde adesea tocmai în astfel de momente simple.
La finalul acestei întâlniri, rămânem cu imaginea unui om care privește lumea cu atenție și sensibilitate, indiferent dacă o face prin experiența medicului sau prin obiectivul aparatului de fotografiat.
În fotografiile Margaretei Paula Iliescu, obiectele capătă glas, peisajele devin spații ale liniștii, iar chipurile își dezvăluie, discret, poveștile. Poate că aceasta este adevărata legătură dintre profesia și pasiunea sa: dorința de a privi dincolo de aparențe și de a descoperi omul, emoția și frumusețea ascunsă în lucrurile simple.
Vă mulțumim, Margareta Paula Iliescu, pentru sinceritate, pentru eleganța răspunsurilor și pentru această frumoasă întâlnire dincolo de privire.
Nota editorului
Într-un număr anterior al revistei, una dintre fotografiile realizate de Margareta Paula Iliescu a fost, dintr-o regretabilă eroare editorială, atribuită unui alt autor. Greșeala a fost recunoscută și rectificată public, în mediul online, imediat ce a fost constatată.
Revin și în paginile revistei asupra acestei precizări, pentru că fiecare fotografie poartă nu doar o imagine, ci și semnătura, sensibilitatea și munca celui care a creat-o, iar acestea trebuie respectate.
Îi adresez încă o dată Margaretei Paula Iliescu scuzele mele sincere și îi mulțumesc pentru eleganța cu care a primit această situație. Mă bucur cu atât mai mult că, prin acest interviu, îi putem oferi spațiul pe care îl merită: acela în care să vorbească despre propria fotografie, despre parcursul său și despre felul în care privește lumea prin obiectiv.
