Keukenhof – grădina unui vis împlinit
Au trecut mulți ani de când tatăl meu mi-a trimis un filmuleț despre Grădina Keukenhof. Îmi amintesc și acum imaginile care se succedau pe ecran: alei înconjurate de flori, lalele în culori pe care nici nu știam să le numesc, poduri, apă, arbori înfloriți și oameni care păreau să se plimbe printr-un tablou.
Era o splendoare.
Priveam acele imagini și îmi doream să ajung, într-o zi, să văd totul cu ochii mei. Să pășesc pe acele alei, să mă apropii de florile pe care le admiram de la distanță și să descopăr dacă acel loc era cu adevărat atât de frumos precum părea.
La vremea aceea, dorința mea semăna mai degrabă cu un vis irealizabil.
Dar anii au trecut. Fetița mea a ajuns în Olanda, unde și-a construit o viață frumoasă, iar anul trecut mi-a oferit unul dintre cele mai emoționante daruri: o vizită la grădina visurilor mele.
Nu pot spune în cuvinte ce am simțit. Era bucurie, nerăbdare, uimire, dar și o emoție mult mai adâncă. Aveam sentimentul că, odată cu mine, către Keukenhof călătorea și amintirea tatălui meu. El fusese cel care îmi arătase pentru prima dată acea lume, printr-un simplu filmuleț, fără să știe că imaginile aveau să rămână atât de mult timp în sufletul meu.
Drumul spre grădină a fost el însuși o parte a poveștii. Din autobuz am privit celebrele câmpuri de lalele ale Olandei. Șiruri nesfârșite de culoare se întindeau până departe, spre orizont: roșu, galben, roz, portocaliu, alb și violet. Pământul părea acoperit de uriașe covoare țesute din flori.
Apoi am ajuns la Keukenhof.
La intrare am fost întâmpinați de câțiva domni eleganți, care ne-au verificat biletele. Totul era bine organizat, iar forfota vizitatorilor făcea nerăbdarea și mai mare. Mai aveam doar câțiva pași până la locul pe care îl văzusem de atâtea ori în imagini.
Am trecut pragul și, pentru câteva clipe, nu am mai știut unde să privesc.
Flori. Mii și mii de flori.
Culori așezate în valuri, în cercuri, în râuri și în covoare care se pierdeau printre copaci. Nu crezusem niciodată că pot exista atât de multe soiuri de lalele: mici sau înalte, firave ori bogate, cu petale simple, franjurate sau răsucite, roșii, galbene, albe, violet, roz ori pestrițe. Unele semănau cu niște cupe delicate, altele cu bujorii, iar câteva păreau pictate cu pensula.
Și nu erau doar lalele. Printre ele se ridicau narcise, zambile și globuri mov de Allium, într-o îmbinare de forme și culori pe care cu greu o puteai cuprinde dintr-o singură privire.
Ne-am plimbat pe alei, iar eu încercam să regăsesc locurile păstrate în memorie din vechiul filmuleț: podurile, statuetele ascunse printre flori, moara, luciul apei și acel minunat râu de flori albastre care șerpuia printre arbori. Am descoperit pavilioanele și punctele de suveniruri, dar mai ales am descoperit bucuria de a mă afla, în sfârșit, în mijlocul unei povești pe care o purtasem cu mine atâția ani.
Fotografiam aproape fără oprire. Fiecare alee deschidea o altă perspectivă, fiecare rond ascundea o nouă surpriză, iar după fiecare colț apărea o altă combinație spectaculoasă de culori. Încercam să păstrez cât mai mult din ceea ce vedeam, deși știam că nicio fotografie nu va putea cuprinde pe deplin frumusețea acelui loc.
Keukenhof nu a fost pentru mine doar o grădină minunată și nici doar o destinație pe care îmi doream să o fotografiez. A fost întâlnirea dintre două momente îndepărtate ale vieții mele: clipa în care tatăl meu mi-a arătat această lume și ziua în care fiica mea m-a ajutat să pășesc în ea. Poate că unele visuri au nevoie de mulți ani pentru a se împlini. Poate că ele așteaptă în tăcere până când viața găsește drumul potrivit către ele.
Uneori, un vis primit cândva de la un părinte se întoarce, peste ani, sub forma unui dar oferit de propriul copil.
Pentru mine, Keukenhof va rămâne întotdeauna mai mult decât grădina celor șapte milioane de flori. Va rămâne grădina unui vis care a traversat timpul și a legat, prin frumusețe, trei generații.
