Semnătura fotografică – Când imaginile trezesc arome, amintiri și doruri
Există fotografii pe care le privim și fotografii pe care, fără să ne dăm seama, le simțim cu toate simțurile. Imagini care aduc până la noi mirosul pâinii calde, gustul unui măr copt, aroma cafelei amare, sarea mării ori dulceața strugurilor copți. Fotografii care deschid, pentru câteva clipe, cufere vechi cu amintiri și ne poartă spre oameni, locuri și vremuri pe care le credeam ascunse undeva, departe.
Foto – Anna Gheorghiu
Noua provocare a rubricii „Semnătura fotografică” ne-a arătat că o imagine poate avea gust. Nu unul pe care să-l putem descrie întotdeauna cu precizie, ci unul care se naște din emoție, din memorie și din povestea fiecăruia.
Foto – Angela Codrina Bocșe
Pentru unul dintre fotografii noștri, gustul unei imagini a venit dintr-o zi de iarnă, la Holbav, în anul 2016. Un viscol puternic nu a reușit să oprească drumul spre un loc în care lumina electrică încă nu ajunsese. Acolo, într-o casă modestă, căldura nu venea din becuri, ci din oameni și din turtele coapte pe plită.
„Luați, maică! Mâncați! N-am știut câți sunteți și le-am tăiat în două, să ajungă la toată lumea…”
Foto – Lăcrămioara Georgeta Pînzaru
Uneori, o jumătate de turtă oferită din puținul unei case poate avea gustul întregii bunătăți omenești. Iar fotografia care păstrează o astfel de clipă nu trebuie să fie cea mai spectaculoasă sau cea mai reușită tehnic. Este suficient să fie aceea care picură o lacrimă peste cufărul cu amintiri și spune, simplu: „Bună, Ana… neuitare!”
Foto – Carmen Elena Watkins
O altă fotografie a căpătat gustul unui măr copt cu scorțișoară, al câtorva nuci și al unei cafele amare, savurate în liniștea unei seri de toamnă. Un gust dulce, dar nu în întregime, pentru că amintirile care ne încălzesc sufletul păstrează uneori și o urmă de amărăciune.
În acea imagine se simt aroma paginilor vechi, lumina unei lumânări și căldura hainelor tricotate, în care ne învelim nu numai pentru a ne apăra de frig, ci și de zgomotul lumii. Este gustul tihnei, al lucrurilor simple și al serilor în care nu trebuie să alergăm nicăieri, să demonstrăm nimic și să fim altcineva decât suntem.
Foto – Ramona Ciuchendea
Pentru că viața nu are întotdeauna gust de miere. Uneori este dulce-amăruie, alteori simplă precum o felie de pâine caldă. Tocmai acest amestec de gusturi o face adevărată.
Foto – Daniela Luca
Alte imagini au redeschis porțile copilăriei și ale grădinii bunicii. Crizanteme înflorite răzleț, ultimele caise, nuci și meri încărcați, brațe pline de fructe și tarte mâncate cu poftă, stând direct pe iarbă…
Foto – Ana Ana
În apropiere era marea, iar străduța îngustă cobora până la țărm. Vântul de septembrie aducea miros de alge, scoici și melci, iar toate merindele căpătau un iz sărat-amărui. Fotografia devine astfel locul în care se întâlnesc dulceața fructelor, sarea mării și dorul nestins după oameni, suflete și locuri din care simțim că facem parte, indiferent cât de departe am ajuns.
Foto – Ela Ionescu & Irina Condurachi
Foto – Mariana Mariana & Monica Axinte
Sunt imagini care au gustul unui ceai din fructe deshidratate, plin de arome ce ne amintesc de bunici și de vremurile tihnite. Altele au, pur și simplu, gustul sărat al mării. Doar câteva cuvinte, dar suficiente pentru a auzi valurile și pentru a simți stropii purtați de vânt.
Foto – Margareta Paula Iliescu
Unele fotografii au gustul dorului. Nu al unui dor trecător, ci al aceluia pe care nicio revedere nu reușește să-l potolească pe deplin. Dorul de copiii din imagine, de drumețiile prin munți, de oboseala împărțită, de mâinile ținute strâns și de ajutorul oferit atunci când drumul devenea greu.
Într-o asemenea fotografie, gustul nu vine din ceea ce vedem, ci din ceea ce știm că a fost dincolo de cadru: pași, respirații, râsete, îmbrățișări și clipe pe care timpul le-a transformat în comori.
Foto – Maria Mărculescu
Un pahar cu vin poate avea și el gustul unei fotografii. Poate fi o atingere magică a timpului, un strop din viața și sufletul omului, purtând în el iubire, dor, melancolie sau un zâmbet ghiduș. Vinul devine astfel mai mult decât un element surprins în cadru: devine simbolul clipelor trăite, al întâlnirilor și al poveștilor spuse încet, printre amintiri.
Foto – Mădălina Gavrea
Au existat și fotografii cu gust de aventură — acel gust care nu poate fi descris printr-o singură aromă. Este amestecul de libertate, curaj, necunoscut și bucuria de a porni la drum fără să știi întotdeauna ce vei găsi la capătul lui.
Foto – Marius Forgaciu
Iar toamna și-a făcut loc printre răspunsuri prin dulceața strugurilor copți. Un gust simplu, proaspăt și dulce, însoțit de petale cu parfum de amintire și de o lumină care păstrează frumusețea unei clipe. Pentru că uneori este suficient un ciorchine luminat de soare pentru ca întreaga bogăție a toamnei să încapă într-o singură fotografie.
Foto – Cornelia Ursache
Răspunsurile primite ne-au făcut să înțelegem că gustul unei imagini nu se află neapărat în ceea ce apare în cadru. El se naște din legătura dintre fotografie și cel care a realizat-o. Dintr-o casă în care am fost primiți cu o bucată de turtă, din grădina bunicilor, dintr-o seară liniștită, din valurile mării, dintr-un drum pe munte, dintr-un pahar cu vin sau din dulceața unui fruct copt.
Foto – Loredana Pavel
Fotografia păstrează lumina unei clipe, dar memoria îi dă aromă. Dorul îi adaugă un strop de sare, iubirea îi dă dulceață, iar trecerea timpului lasă uneori în urmă o urmă fină de amărăciune.
Foto – Doru Sava
Poate că tocmai de aceea imaginile care ne rămân în suflet nu sunt întotdeauna cele perfecte. Sunt cele în care recunoaștem ceva din noi. Cele care ne întorc, pentru o clipă, acasă. Cele în fața cărora închidem ochii și putem spune:
„Da… îmi amintesc gustul acesta.”
Foto – Marius Agache
Aceasta este adevărata semnătură fotografică: nu doar felul în care privim lumea, ci și emoția pe care reușim să o lăsăm în urma noastră.
Foto – Bella Vita
Și, pentru că gusturile nu se discută, printre aromele dulci, sărate și ușor amărui și-a făcut loc și… gustul de verde crud. Fotografia realizată de Ágota Szilágyi ne amintește că natura are propriul său meniu, iar uneori acesta vine la pachet cu antene, armură și o privire care parcă ne întreabă: „Pe mine unde mă așezați în poveste?”
Poate că imaginea are gust de frunză proaspătă, de dimineață în grădină sau, pentru cei mai puțin curajoși, gustul unei întâlniri pe care ar prefera să o admire numai prin obiectiv. Cert este că și micile viețuitoare pot purta o semnătură fotografică surprinzătoare — chiar dacă nu ne grăbim neapărat să le aflăm gustul la propriu!
Foto – Agota Szilagyi
Și iată cum, pornind de la o singură întrebare, fotografiile au început să capete gusturi dintre cele mai diferite: de pâine caldă și fructe coapte, de cafea amară și vin, de sare purtată de valuri, de aventură, de dor și chiar de verde crud.
Vă mulțumim tuturor pentru imaginile și gândurile împărtășite. Ne-ați arătat încă o dată că o fotografie nu se privește doar cu ochii. Uneori o auzim, alteori îi simțim parfumul, iar câteodată aproape că îi putem ghici gustul.
La final, dincolo de dulceață, sare sau amărăciune, rămâne un singur gust comun: gustul emoției adevărate. Iar acesta este, poate, cel mai frumos lucru pe care îl poate păstra o fotografie.
Rămâneți aproape! „Semnătura fotografică” va reveni cu o nouă provocare și cu o altă întrebare menită să ne poarte… dincolo de cadru.
