Din obiectivul editorului – Două mâini, o poveste

Am avut norocul să cresc într-o familie tradițională, cu bunici dedicați, care nu mai știau ce să facă pentru a ne dărui o copilărie adevărată mie și fratelui meu. O copilărie cu joacă, cu răbdare, cu lucruri descoperite împreună și cu amintiri la care mă întorc și astăzi cu drag.

Îmi amintesc cum mergeam la țară, la Miroslovești, la bunicii materni. Bunica avea o grădină de flori… un vis. Culori și parfumuri pe care parcă nici acum nu găsesc cuvintele potrivite să le descriu.

Bunica era pictoriță. Adunam amândouă flori din grădină, apoi le așezam și ne apucam de pictat. Eu eram mică și nu prea îmi ieșea nimic. Ea însă făcea să apară, din mânuțele ei micuțe, adevărate opere de artă. O priveam și încercam, în felul meu, să o urmez.

Printre obiectele ei frumoase se afla și această văzuță bleu. De nenumărate ori a așezat flori în ea și le-a pictat. Văzuța își găsea astfel locul în tablourile bunicii, alături de florile culese din grădină.

Tablourile au fost dăruite prietenilor și rudelor, iar cu timpul le-am pierdut urma. Văzuța a rămas.

A rămas, desigur, și „antitalentul” meu înnăscut la pictură. Bunica s-a străduit să mă învețe arta penelului, dar pensula nu s-a împrietenit prea bine cu mine. Peste ani, mi-am găsit însă un alt fel de a păstra ceea ce mă emoționează: fotografia.

Am așezat zambile în văzuța bleu și am fotografiat-o cu gândul la ea. La grădina ei, la florile pe care le adunam împreună, la răbdarea ei de a mă învăța și la bucuria acelor ceasuri petrecute una lângă alta.

Privind această imagine, eu văd și o bucățică din copilăria mea. Văd două perechi de mâini adunând flori și o bunică pentru care timpul dăruit nepoatei era la fel de firesc ca pictura.

Nu am învățat să pictez ca ea. Dar, fotografiind această văzuță, îmi place să cred că ceva din lecțiile bunicii a rămas cu mine: atenția pentru frumos și dorința de a-l păstra.

Ea, cu penelul. Eu, cu aparatul de fotografiat.

Două mâini, o poveste.