Șapte luni în care Cafeneaua a prins viață

Sunt locuri care se construiesc din cărămizi și sunt locuri care se construiesc din oameni. Cafeneaua Fotografilor a început cu o idee simplă: să existe un loc în care fotografia să poată fi privită, povestită și împărtășită. Un loc în care să intri cu o fotografie și să rămâi pentru oameni. Astăzi, la șapte luni de la început, privind în urmă, este greu să mai vedem doar un grup de fotografie. Pentru că, între timp, Cafeneaua a prins viață.

La început a fost fotografia

Au venit primele imagini. Peisaje, flori, portrete, păsări, străzi, apusuri, macro, alb-negru, fotografie de călătorie sau cadre surprinse pur și simplu într-o zi obișnuită. Fiecare privea lumea în felul său. Și poate tocmai aici a fost frumusețea începutului: nimeni nu trebuia să fotografieze la fel ca ceilalți.

Încet, fotografiile au început să aibă nume în spatele lor. Numele au devenit cunoscute. Au apărut comentarii, glume, emoții, încurajări, discuții și prietenii. Dintr-un șir de imagini s-a născut o comunitate.

Apoi au apărut poveștile

O fotografie frumoasă poate opri privirea pentru câteva secunde. Dar, uneori, în spatele ei există o lume întreagă. Așa au început să apară poveștile Cafenelei.

Rubricile s-au înmulțit, fiecare cu personalitatea ei. Am descoperit locuri, am ghicit autori, am privit fotografia prin lupă, am vorbit despre tehnică, lumină și compoziție, dar și despre emoție. Am călătorit prin România și dincolo de granițele ei, am descoperit tradiții, oameni și povești.

Uneori am fost serioși. Alteori am râs. Uneori am învățat. Alteori am venit pur și simplu la o cafea. Și toate acestea au început să dea Cafenelei acel lucru care nu poate fi stabilit printr-un regulament și nici desenat într-un logo: personalitatea ei.

Fotografiile au ieșit din ecran

La un moment dat, monitorul nu ne-a mai fost suficient. Fotografiile au început să fie tipărite, înrămate și așezate pe simeze. Au venit expozițiile.

Pentru un fotograf există o emoție aparte atunci când își vede imaginea desprinsă de ecran și așezată pe un perete. Dintr-odată, fotografia capătă altă greutate. Devine obiect. Devine întâlnire. Devine ceva în fața căruia un necunoscut se poate opri pentru câteva clipe. Iar pentru Cafenea, fiecare expoziție a însemnat mai mult decât fotografii expuse. A însemnat oameni care s-au întâlnit.

Strângeri de mână care au devenit îmbrățișări. Nume de pe Facebook care au primit chip și voce. Prietenii care până atunci existaseră între două comentarii și care, dintr-odată, stăteau la aceeași masă. Poate că acela a fost momentul în care am înțeles cu adevărat că această Cafenea nu mai era doar virtuală.

Și apoi a venit revista

Poate una dintre cele mai îndrăznețe nebunii ale noastre. Să luăm fotografiile, poveștile, interviurile și oamenii Cafenelei și să le așezăm pe hârtie. Pagină după pagină. Număr după număr. Așa s-a născut revista Cafeneaua Fotografilor.

O revistă pe care o poți ține în mâini, o poți răsfoi, o poți pune într-o bibliotecă și o poți redeschide peste ani. În paginile ei au intrat fotografi, locuri, lecții de fotografie, interviuri, povești, tradiții, călătorii și fragmente din viața comunității. Iar ceea ce fusese cândva o postare într-un grup a început să lase urme pe hârtie.

Cafeneaua și-a deschis încă o ușă

A urmat site-ul. Un loc în care materialele noastre să nu dispară în ritmul grăbit al rețelelor sociale. Un loc în care o fotografie să poată rămâne lângă povestea ei, un fotograf lângă portofoliul său, iar articolele Cafenelei să poată fi găsite și peste o lună, și peste un an. Încet, Cafeneaua și-a construit propria memorie.

Dar cel mai important lucru nu se poate număra

Am putea număra fotografii. Am putea număra articole, pagini de revistă, expoziții, rubrici, certificate sau întâlniri. Dar cele mai importante lucruri petrecute în aceste șapte luni nu încap într-o statistică.

Sunt momentele în care cineva a prins curaj să posteze pentru prima dată. Comentariul care l-a făcut pe un fotograf să nu renunțe. Bucuria cuiva care și-a văzut fotografia aleasă. Emoția primei expoziții.

O glumă spusă la momentul potrivit. O cafea băută împreună. Un drum făcut pentru a ne întâlni.

Și sentimentul acela greu de explicat că, undeva, există niște oameni care te așteaptă să vii cu fotografia ta.

După șapte luni…

Cafeneaua continuă să ne surprindă.

Chiar în pragul acestei aniversări, un exemplar al revistei a ajuns la Biblioteca Județeană Vâlcea. Revista a fost răsfoită, privită și apreciată, iar de acolo a venit o invitație care ne-a bucurat enorm: aceea de a organiza o expoziție în spațiul Bibliotecii.

Uneori, cele mai frumoase confirmări vin exact atunci când nu le aștepți. O revistă dusă la bibliotecă a deschis ușa unei noi expoziții. Și povestea merge mai departe.

Șapte luni

Șapte luni nu înseamnă foarte mult în calendar. Dar pot însemna enorm într-o poveste.

În șapte luni am fotografiat, am scris, am râs, am învățat, am greșit, am reparat, am expus, am tipărit, am călătorit și ne-am întâlnit. Am avut idei care au mers din prima și altele pe care le-am schimbat din mers. Am avut zile liniștite și zile în care Cafeneaua a fost atât de aglomerată încât abia mai găseai o masă liberă.

Dar am rămas aici. Împreună. Iar dacă ar trebui să alegem o singură imagine pentru aceste șapte luni, poate că n-ar fi o fotografie anume. Ar fi o masă mare. Pe ea, câteva aparate de fotografiat, reviste, fotografii împrăștiate și multe cești de cafea. În jurul ei, oameni foarte diferiți. Unii abia veniți. Alții aici aproape de la început.

Fiecare cu privirea lui. Fiecare cu povestea lui. Și undeva, pe masă, un loc liber. Pentru următorul om care va deschide ușa.

La mulți ani pentru primele noastre șapte luni, Cafeneaua Fotografilor!

Povestea abia începe.