Portret de fotograf – Alexandra Agop
Frumosul se află uneori acolo unde alegem să-l vedem
Există oameni care caută locuri spectaculoase pentru a face fotografii. Și există oameni care încearcă să descopere ceva frumos chiar și într-un lucru aparent banal. Alexandra Agop face parte, fără îndoială, din cea de-a doua categorie.
Pentru ea, fotografia nu înseamnă doar aparat, obiectiv, setări sau cadre reușite. Înseamnă o stare de spirit, o formă de terapie și, mai ales, un exercițiu de a privi lumea cu mai multă atenție.
„Îmi place să descopăr frumosul din jurul meu, iar dacă nu-l găsesc, îl creez.”
Poate că tocmai această frază o descrie cel mai bine.
De la o cămașă de reiat la primul aparat foto
Alexandra Agop – Alex sau Lexa pentru prieteni – lucrează ca asistent manager într-o companie care, după cum spune chiar ea cu umor, „n-are nici în clin, nici în mânecă cu arta”, dacă nu considerăm închirierea și repararea utilajelor de construcții drept acte artistice.
Dar arta a existat în viața ei cu mult înaintea fotografiei. Mama ei picta, iar Alexandra crede că de acolo ar putea veni această sensibilitate pentru imagine și frumos.
Întâlnirea adevărată cu fotografia s-a petrecut însă în anii de liceu și are una dintre acele povești pe care nu ai cum să le uiți.
La internat, a făcut schimb cu o colegă: Alexandra i-a dat o cămașă maro, de reiat, iar în schimb a primit un aparat de fotografiat.
O cămașă pentru un obiect capabil să oprească timpul.
Privind lucrurile după atâția ani, putem spune că Alexandra a făcut o afacere excelentă.
De atunci, fotografia a rămas undeva aproape de ea, până când pasiunea avea să capete o cu totul altă dimensiune.
„Photography is My Therapy”
La început fotografia din plăcere. Voia să păstreze tot ceea ce i se părea frumos, să adune locuri, oameni și momente.
Astăzi spune simplu:
„Photography is My Therapy.”
Fotografia a devenit pentru Alexandra mai mult decât un hobby. A devenit un mod de viață și o modalitate de a-și păstra echilibrul, de a căuta lumina chiar și în zilele în care aceasta pare greu de găsit.
Din dorința de a evolua, și-a propus o provocare deloc ușoară: proiectul „365 de fotografii” – câte o fotografie în fiecare zi.
Nu doar pentru a demonstra că poate duce un proiect până la capăt, ci pentru a învăța să facă diferența dintre „a face poze” și „a face fotografie”.
Zi după zi, cadrul devine exercițiu. Exercițiul devine experiență. Iar experiența începe, încet, să transforme privirea.
Provocarea adevărată: să faci banalul frumos
Alexandra nu consideră că cea mai grea fotografie este aceea a unui peisaj spectaculos sau a unei flori perfecte.
Acestea sunt deja frumoase.
Provocarea începe în altă parte.
„Adevărata provocare e să iei un lucru banal, neatractiv la prima vedere, și să-l fotografiezi în așa fel încât să pară frumos, să pară unic, special.”
Este, de fapt, una dintre cele mai interesante definiții ale privirii fotografice.
Pentru că aparatul înregistrează ceea ce se află în fața lui, dar fotograful hotărăște cum va fi văzut acel lucru.
Iar Alexandra își dorește tocmai această libertate: să ajungă să poată fotografia aproape orice și să găsească în acel „orice” ceva demn de privit.
Strada și clipele care nu se mai întorc
Fotografiază peisaje, flori, texturi, expresii și gesturi. Este atrasă de fotografia macro și și-ar dori un obiectiv dedicat acestui gen, însă o fascinație aparte o reprezintă fotografia de stradă.
Acolo nu există regie.
Nu poți cere unei secunde să se repete.
Un gest, o privire, o reacție sau întâlnirea întâmplătoare dintre câțiva oameni există pentru o clipă și apoi dispare.
„Cea mai mare satisfacție o am când reușesc să surprind un moment autentic care se desfășoară în preajma mea, pe stradă.”
Pentru Alexandra, tocmai aici stă farmecul fotografiei de stradă: irepetabilitatea.
Aparatul nu mai este doar un instrument care păstrează imaginea, ci devine martorul unei fracțiuni de viață care nu se va mai întâmpla niciodată exact la fel.
Aparatul contează. Dar fotograful face diferența.
Alexandra fotografiază cu un Nikon D3500 și obiectivul de kit Nikon AF-P DX Nikkor 18–55mm f/3.5–5.6G VR și recunoaște că încă descoperă ceea ce poate face aparatul ei.
Pe lista dorințelor se află, când bugetul o va permite, un aparat full-frame, un obiectiv macro și unul zoom.
Și, dacă se poate, tot Nikon.
„M-am obișnuit cu acest brand și parcă nu l-aș trăda”, spune ea.
Este conștientă că tehnica a evoluat enorm și că aparatura bună oferă posibilități extraordinare. Dar, dincolo de toate acestea, rămâne omul din spatele aparatului.
„Poți folosi cel mai performant aparat de fotografiat din lume; un strop de talent face diferența între un utilizator de aparat de fotografiat și un fotograf.”
De la RAW Beauty la plăcerea editării
Drumul Alexandrei prin fotografie înseamnă și descoperirea treptată a părții tehnice.
A trecut de pe modul Auto pe Manual și, odată cu această schimbare, a început să privească diferit și editarea.
La început îi plăceau fotografiile exact așa cum ieșeau din aparat – „RAW Beauty”, cum le numește ea.
Apoi a început să editeze. Puțin câte puțin.
Și a descoperit că editarea poate deveni o continuare a fotografiei, atât timp cât fotograful știe ce vrea să obțină.
Nu crede într-un procent universal de prelucrare. Unele imagini au nevoie doar de ajustări discrete, altele pot suporta o interpretare mult mai curajoasă.
Important este un singur lucru: editarea să pună în valoare potențialul fotografiei, nu să-l distrugă.
Ce ar face cu un premiu?
Dacă fotografia i-ar aduce într-o zi un premiu în bani, Alexandra știe deja ce ar face.
Ar investi în aparatură și în cursuri de fotografie.
Excursia ar mai putea aștepta.
Pentru că înainte de a căuta alte locuri de fotografiat, și-ar dori să investească în ceea ce îi permite să le vadă și să le fotografieze mai bine: tehnică, experiență și cunoaștere.
Sfatul pe care și l-ar da astăzi
Dacă ar putea să se întoarcă la începuturile sale fotografice, Alexandra ar schimba două lucruri: ar trece mai repede pe modul Manual și ar avea mai multă încredere în propria privire.
Și și-ar spune:
„Mai încearcă o dată! Și încă o dată! Schimbă setările! Schimbă poziția! Schimbă unghiul de fotografiere! Nu renunța până nu obții o fotografie care să te mulțumească!”
Dar poate cel mai important sfat este unul pe care încă încearcă să și-l amintească:
„Nu mai aștepta feedback! Nu mai aștepta confirmarea că fotografiile tale sunt reușite. Dacă tu ești mulțumită de rezultatul muncii tale, asta e tot ce contează.”
Este o lecție valabilă nu doar în fotografie.
Să muncești. Să înveți. Să greșești. Să încerci din nou. Și, înainte de a aștepta ca ceilalți să fie mândri de tine, să înveți să fii tu mândru de drumul parcurs.
Dincolo de fotografie
Alexandra iubește cărțile – chiar dacă timpul pentru citit este tot mai puțin, cărțile continuă să se adune – și muzica, despre care spune că, alături de fotografie, i-a oferit alinare într-o perioadă foarte grea a vieții.
Poate tocmai de aceea imaginile ei nu sunt doar despre ceea ce vede.
Sunt și despre ceea ce simte.
Despre nevoia de a păstra clipele bune, despre căutarea frumosului și despre puterea de a crea lumină atunci când aceasta nu se arată singură.
Un gând pentru cei care iubesc fotografia
Mesajul Alexandrei este simplu și frumos: să nu uităm să trăim în timp ce fotografiem.
Să fim sănătoși, să găsim în fiecare zi un motiv pentru a zâmbi, să continuăm să sperăm, să visăm și să fotografiem.
„Faceți azi ceea ce vă place, pentru că ziua de mâine nu ne este garantată niciunuia dintre noi.”
În definitiv, fotografiile sunt tocmai asta: mici dovezi că o clipă a existat.
Iar când timpul merge mai departe, ele rămân.
Rămân oamenii pe care i-am iubit, locurile prin care am trecut, lumina unei dimineți, o stradă, o floare, un zâmbet sau un lucru banal pe lângă care alții poate au trecut fără să-l observe.
Alexandra Agop încearcă să le vadă.
Iar atunci când frumosul nu se lasă descoperit din prima, îl caută.
Și, uneori, îl creează.
