Marius Nicolae Florescu – când fotografia devine o formă de a merge mai departe

Uneori, fotografia începe cu un aparat. Alteori, începe cu nevoia de a păstra ceva frumos într-o viață în care frumusețea nu a fost întotdeauna ușor de găsit. Pentru domnul Marius Nicolae Florescu, aparatul de fotografiat avea să devină, încă din copilărie, mai mult decât un obiect: un însoțitor, o fereastră spre lume și, poate, una dintre căile prin care a reușit să-și construiască propriul drum.

Povestea domnului Marius Nicolae Florescu nu poate fi desprinsă de fotografie. Dar nici fotografia lui nu poate fi desprinsă de povestea omului.

Născut la Piatra Neamț și crescut în sistemul de protecție a copilului, Marius a cunoscut de foarte devreme o lume în care siguranța și sentimentul de „acasă” nu erau lucruri de la sine înțelese. Copilăria petrecută în centre de plasament i-a lăsat experiențe despre care avea să vorbească, peste ani, în numeroase interviuri.

Și tot acolo s-a produs întâlnirea care avea să-i schimbe viața.

Un aparat de fotografiat și începutul unei povești

Într-una dintre vizitele unor străini la centrul în care se afla, Marius a primit un aparat de fotografiat Kodak pe film. Nu știa încă tehnică fotografică, nu cunoștea regulile compoziției și nici nu bănuia unde avea să-l poarte această pasiune.

A început simplu. Oameni. Clădiri. Peisaje. Case. Locurile din jurul său. A fotografiat ceea ce vedea.

După developarea primelor filme și întâlnirea cu propriile imagini tipărite pe hârtie, ceva s-a așezat însă definitiv în el. Avea să mărturisească mai târziu că atunci și-a dat seama că fotografia era „dragostea” lui.

Poate că tocmai aici se află una dintre cheile prin care putem privi astăzi munca sa.

Pentru un copil care avusese atât de puține lucruri numai ale lui, imaginea îi oferea posibilitatea extraordinară de a păstra o clipă. De a spune: aceasta am văzut-o eu. Acesta este felul în care am privit-o eu. Această secundă nu mai poate dispărea.

Aparatul devenea astfel un martor. Și, cu timpul, o voce.

Chipul omului, dincolo de aparență

Deși a fotografiat peisaje, locuri și diferite fragmente ale lumii din jur, portretul avea să ocupe un loc aparte în creația sa.

Marius Florescu vorbește despre fotografia de portret prin prisma unicității ei. Un chip nu se repetă. O expresie nu poate fi recreată în întregime. Lumina, privirea, starea omului din fața aparatului există într-o anumită combinație doar pentru o fracțiune de timp.

Iar fotograful trebuie să fie acolo.

Poate tocmai de aceea, în proiectele sale, chipurile oamenilor revin atât de des.

Expoziția „Fețe din umbră” a adus în fața publicului tocmai această preocupare pentru om și pentru poveștile pe care un chip le poate purta fără să rostească vreun cuvânt. Proiectul a fost prezentat în mai multe orașe, printre care Iași și Piatra Neamț, fiind gândit și cu o componentă internațională.

Câțiva ani mai târziu, „Limbajul fețelor” a continuat această cercetare vizuală.

Titlul spune aproape totul. Pentru că fețele vorbesc. Vorbesc prin riduri, prin bucurie, prin teamă, prin oboseală, prin felul în care cineva își ține privirea în fața obiectivului sau, dimpotrivă, încearcă să o ascundă.

Iar fotograful adevărat nu caută doar trăsături frumoase. Caută omul.

De la primele imagini la expoziții internaționale

Drumul nu a fost unul simplu.

Marius și-a continuat studiile, urmând 2 facultăți și programe de masterat, inclusiv pregătire în domeniul foto-video și al regiei. În același timp, a continuat să fotografieze și să caute spații în care imaginile sale să poată fi văzute.

Presa din România i-a urmărit de-a lungul anilor activitatea și a consemnat participarea sa la numeroase expoziții personale și proiecte fotografice din România și din străinătate.

În relatările dedicate activității sale apar Parisul, New York-ul, Viena, Germania sau Italia – locuri care, pentru copilul care descoperea cândva fotografia într-un centru de plasament, trebuie să fi părut cândva incredibil de îndepărtate.

În 2022, trei dintre lucrările sale erau selectate pentru expoziții în Franța, Germania și Austria, în timp ce Marius se pregătea pentru un proiect expozițional la Viena.

Dar poate că mai importantă decât lista locurilor în care au ajuns fotografiile sale este încăpățânarea cu care a continuat. Pentru că recunoașterea artistică nu a însemnat automat o viață ușoară.

În diferite perioade, Marius a vorbit deschis despre dificultățile financiare, despre munca din afara domeniului artistic și despre contrastul dintre participarea la proiecte internaționale și realitatea cotidiană.

Este una dintre contradicțiile pe care mulți artiști le cunosc: poți avea o fotografie expusă la sute sau mii de kilometri distanță și, a doua zi, să te întorci la problemele obișnuite ale existenței.

Fotografia care se întoarce către ceilalți

Există însă în povestea domnului Marius Florescu și un alt fir important. Copilul care primise cândva un aparat de fotografiat a ajuns, peste ani, să încerce să ducă fotografia către alți copii.

În 2020, la Focșani, a susținut un curs de fotografie destinat copiilor în cadrul Centrului Cultural „Violeta Bîrlă”. Gestul capătă o semnificație aparte atunci când îi cunoaștem începuturile.

Când cineva ți-a pus cândva un aparat în mâini și acel gest ți-a schimbat viața, poate că vine o zi în care simți nevoia să întinzi, la rândul tău, mâna către altcineva. Nu pentru a-i spune ce trebuie să devină. Ci doar pentru a-i arăta că există și alte ferestre spre lume.

Din spatele aparatului, în fața camerei

În ultimii ani, universul artistic al domnului Marius Florescu s-a apropiat și de cinematografie.

Presa ieșeană relata la începutul anului 2025 participarea sa într-un lungmetraj românesc, într-un rol de deținut, după filmări desfășurate între 2023 și 2024.

Marius a vorbit, de asemenea, despre proiectul cinematografic „Îngerul Speranței”, dar și despre intenția realizării unui documentar inspirat din viața petrecută în sistemul de protecție a copilului.

Dacă fotografia i-a permis ani întregi să spună poveștile altora, cinematografia pare să-i ofere acum și posibilitatea de a se apropia, într-o altă formă, de propria poveste. Este aproape o schimbare simbolică de locuri. Fotograful obișnuit să privească prin vizor ajunge în fața camerei. Cel care a observat devine observat.

Iar omul care a transformat fragmente din realitate în imagini începe să transforme fragmente din propria viață în poveste.

Când fotografia nu mai este doar fotografie

Este ușor să reducem traseul unui fotograf la aparate, expoziții, diplome și orașe bifate pe o hartă.

Dar uneori acestea spun prea puțin.

În cazul domnului Marius Nicolae Florescu, fotografia pare să fi avut o funcție mult mai profundă. A fost întâi descoperire. Apoi refugiu. A devenit profesie, formă de expresie, mijloc de comunicare și, uneori, punte către ceilalți. Poate că de aceea portretul i se potrivește atât de bine.

Pentru că omul care știe ce înseamnă să nu fii întotdeauna văzut ajunge, prin fotografie, să privească atent oamenii din fața lui. Și poate că aceasta este, până la urmă, una dintre cele mai frumoase calități ale fotografiei: ne obligă să ne oprim. Să privim. Nu mulțimea, ci omul. Nu decorul, ci expresia. Nu o viață întreagă, ci acea fracțiune de secundă în care o poveste devine vizibilă.

În spatele aparatului lui Marius Nicolae Florescu există, desigur, tehnică, experiență și ani de muncă. Dar dincolo de toate acestea există un drum început cu mult timp în urmă, cu un copil, un aparat pe film și câteva imagini care abia așteptau să fie developate.

Probabil că acel copil nu știa unde va ajunge. Știa doar că îi place să fotografieze.

Uneori, pentru început, este suficient. Iar restul îl scrie lumina.