Portret de fotograf – Mariana Negulescu Andrei
Mariana Negulecu Andrei – eleganța de a privi lumea prin lumină
Dacă despre Mircea spuneam că este aproape imposibil să-l cunoști și să nu-l îndrăgești, lângă el se află Mariana, despre care ai putea spune același lucru, dar din alte motive.
O cunoști și, aproape fără să-ți dai seama, începi să o îndrăgești. Prin eleganța ei firească, prin bunătatea pe care o descoperi repede și, mai ales, prin felul sincer și luminos în care se apropie de oameni. Are acea căldură rară care nu se afișează și nu caută să impresioneze, dar care se simte.
Poate că tocmai aici se întâlnesc atât de frumos cei doi. Mircea, cu zâmbetul, gluma și căldura lui molipsitoare; Mariana, cu delicatețea, eleganța și energia ei incredibilă. Două personalități diferite, două feluri de a fi, dar aceeași ușurință de a-i face pe cei din jur să se simtă bine în preajma lor.
Și poate că nu este deloc întâmplător că, dincolo de viața pe care o împart, îi unește și fotografia. Fiecare privește lumea în felul său, fiecare își caută propriile imagini, dar amândoi au găsit în fotografie un motiv în plus de a pleca, de a descoperi și de a aduna povești.
Pe Mariana o remarci prin prezență, prin eleganța desăvârșită care pare să-i fie firească, prin zâmbet și prin energia unui om care rareori stă pe loc. Apoi, pe măsură ce o cunoști, descoperi ceva mult mai important decât toate acestea: o bunătate pe care nu o întâlnești prea des în oameni.
Nu este bunătatea declarată și nici aceea care are nevoie să fie văzută. Este una liniștită. Se simte în gesturi, în atenția acordată celuilalt, în generozitate, în felul în care știe să primească oamenii și, poate mai ales, în bucuria sinceră cu care întâmpină reușitele lor.
Mariana este delicată ca apariție și surprinzătoare prin energia ei. Mică de statură, dar cu o vitalitate care pare să contrazică orice măsură, este mereu în mișcare: astăzi în Deltă, mâine la munte, apoi într-o călătorie sau la un workshop, cu aparatul aproape și cu aceeași curiozitate pentru ceea ce urmează să descopere. Pentru că, dincolo de toate, Mariana are curiozitatea de a pleca, de a descoperi și de a fotografia. Iar fotografia a devenit unul dintre cele mai frumoase moduri prin care ne povestește.
Când peisajul devine stare
Natura ocupă un loc important în fotografia Marianei.
Peisajele sale nu caută neapărat spectaculosul cu orice preț. Caută atmosfera. Lumina. Momentul acela în care un loc încetează să mai fie doar frumos și începe să transmită ceva.
Uneori este o dimineață în Deltă, când lumina abia se ridică peste apă și stuful pare încă adormit.
Alteori este muntele, cu liniile lui puternice, cu pădurile, cețurile și crestele care se pierd în depărtare.
Poate fi o întindere de apă, un drum, un copac prins într-o lumină neașteptată, o casă mică așezată undeva în imensitatea unui peisaj sau câteva minute de lumină pe care fotograful trebuie să știe să le recunoască înainte ca ele să dispară.
Mariana privește locurile cu răbdare. Nu pare preocupată doar să demonstreze că a fost acolo. Încearcă să păstreze ceva din ceea ce a simțit acolo. Și tocmai această diferență transformă uneori fotografia de călătorie într-o poveste.
Delta – o lume la care se întoarce
Dintre toate locurile pe care le fotografiază, Delta Dunării ocupă un spațiu aparte. Este o lume care nu se oferă în grabă.
Trebuie să-i cunoști diminețile, liniștea canalelor, lumina schimbătoare, păsările și ritmul acela pe care omul venit din oraș trebuie mai întâi să învețe să-l accepte.
În fotografia de natură nu poți regiza aproape nimic. Nu poți ruga pasărea să mai treacă o dată prin lumină. Nu poți opri ceața. Nu poți muta soarele și nici convinge natura să repete cadrul pe care l-ai pierdut. Poți doar să fii acolo. Să observi. Să aștepți. Și să fii pregătit.
Mariana a învățat răbdarea aceasta a fotografului, iar Delta i-a oferit nenumărate ocazii să o exerseze.
Alături de soțul său, organizează și ture fotografice în Delta Dunării, iar aici apare o altă latură a ei: aceea de gazdă.
Pentru cei care merg alături de ei, experiența nu înseamnă numai locuri și fotografii. Înseamnă și atmosfera creată în jurul lor, grija pentru oameni și bucuria de a împărți cu ceilalți un loc pe care îl iubește. Pentru că există fotografi care știu să găsească locuri frumoase. Și există oameni care știu să facă și pe altcineva să se bucure de ele.
Dincolo de peisaj – portretul
Ar fi însă nedrept ca fotografia Marianei să fie așezată doar între ape, munți și peisaje. Pentru că există în portofoliul ei și o altă lume: portretul. Iar aici privirea fotografului se schimbă. În fața unui peisaj poți aștepta lumina. În fața unui om trebuie, înainte de toate, să știi să-l privești.
Portretele Marianei au sensibilitate. Nu par preocupate numai de frumusețea celui aflat în fața aparatului, ci și de expresie, atitudine, gest și de acel ceva greu de definit care face diferența dintre fotografia unui chip și portretul unui om. Poate că bunătatea ei o ajută și aici.
Un portret frumos se naște greu în fața unui fotograf lângă care omul nu se simte în largul lui. Aparatul vede expresia, dar fotograful trebuie să creeze întâi spațiul în care acea expresie poate apărea. Mariana știe să se apropie fără să invadeze. Știe să lase omul să rămână el însuși. De aceea, unele dintre portretele sale au naturalețea aceea care nu poate fi obținută doar din setările aparatului sau dintr-o lumină bine așezată.
Tehnica poate construi fotografia. Dar apropierea de om îi poate da suflet.
Un fotograf care continuă să învețe
Mariana nu și-a transformat experiența într-un motiv pentru a considera că nu mai are nimic de aflat. Dimpotrivă, a urmat cursuri, a participat la workshopuri și a continuat să caute întâlniri din care să poată pleca având ceva nou de încercat, de înțeles sau de aprofundat. Printre acestea s-a numărat și un workshop susținut de fotograful Paul Adrian Chiș.
Astfel de experiențe nu sunt simple opriri într-un parcurs fotografic. Ele vorbesc despre un anumit fel de a te raporta la fotografie: cu seriozitate, dar și cu suficientă modestie încât să știi că întotdeauna mai există ceva de învățat.
Lumina poate fi înțeleasă mai bine. Compoziția poate deveni mai atentă. Portretul poate căpăta profunzime. Un gen nou poate deschide un drum la care nu te-ai gândit. Iar privirea se educă permanent.
Poate tocmai de aceea fotografia este unul dintre domeniile în care nu există cu adevărat o linie de sosire. Cu fiecare lucru învățat începi să vezi altceva. Și, uneori, începi să vezi altfel chiar locurile pe care credeai că le cunoști.
Cu aparatul prin lume
Călătoria este o altă parte importantă din universul Marianei. Îi place să plece. Să descopere. Să vadă ce există dincolo de locurile familiare și să aducă acasă, prin fotografie, câte ceva din lumea întâlnită.
Pentru un fotograf, o călătorie nu se încheie atunci când se termină drumul. Mai există o călătorie, poate la fel de frumoasă, care începe în fața monitorului. Cardurile se descarcă și zile întregi se întorc, cadru după cadru. Reapar locuri, lumini, chipuri și întâmplări. Uneori descoperi într-o fotografie un gest pe care nu l-ai observat atunci. Alteori găsești într-un colț al cadrului ceva ce privirea grăbită nu reținuse.
Fotografia are privilegiul acesta extraordinar: ne lasă să ne întoarcem, iar Mariana se întoarce din drumurile sale cu multe asemenea posibilități de întoarcere. Cu peisaje. Cu portrete. Cu fragmente de lume. Cu povești.
Eleganța care nu ține doar de aparență
Este imposibil să vorbești despre Mariana fără să vorbești despre eleganță. Este o femeie de o eleganță desăvârșită, dar ar fi prea puțin să reducem eleganța la felul în care se îmbracă sau la prezența sa. Pentru că adevărata ei eleganță continuă dincolo de aparență.
Se află în felul în care vorbește cu oamenii, în discreție, în gesturi și în respectul pe care îl oferă firesc. În capacitatea de a fi caldă fără să devină invazivă și atentă fără să aștepte ceva în schimb.
Există o eleganță a hainelor. Există una a gesturilor. Și mai există, mult mai rară, eleganța caracterului.
Aceea nu se cumpără, nu se învață dintr-un manual și nu poate fi construită pentru o fotografie. Se vede în timp. Iar bunătatea Marianei face parte din această eleganță. O bunătate fără spectacol și fără declarații mari. Una pe care o descoperi în lucrurile mărunte și care tocmai de aceea rămâne.
Poate că nu este întâmplător că un asemenea om a ales fotografia. Pentru că fotografia presupune, înainte de tehnică, să fii atent. La lumină. La lume. La oameni.
O lume întreagă prin obiectiv
Dacă ar trebui să aleg o singură imagine care să o definească, mi-ar fi greu.
Aș putea să o văd în Deltă, înainte de răsărit, mică în mijlocul unei întinderi uriașe de apă și cer, cu aparatul pregătit și ochii căutând deja lumina.
Aș putea să o văd pe munte, privind o creastă peste care norii schimbă peisajul de la un minut la altul.
Aș putea să o văd în fața unui om pe care urmează să-l fotografieze, așteptând nu doar poziția potrivită, ci expresia adevărată.
Sau undeva departe de casă, într-o nouă călătorie, curioasă să afle ce se găsește după următoarea stradă, după următorul drum, după următorul orizont.
Toate aceste imagini ar fi adevărate pentru că Mariana Negulecu Andrei nu pare să fotografieze pentru a aduna pur și simplu imagini. Fotografia ei vorbește despre plăcerea de a descoperi. Despre răbdarea de a privi. Despre dorința de a învăța. Despre natură și oameni.
Și, poate, despre un lucru foarte simplu pe care îl uităm uneori: lumea nu trebuie neapărat căutată în locuri extraordinare pentru a deveni frumoasă. Uneori trebuie doar privită cu suficientă atenție.
Iar Mariana continuă să facă tocmai asta. Să meargă. Să privească. Să învețe. Să fotografieze. Și să aducă acasă, din fiecare drum, câte o bucățică de lume văzută prin ochii ei.
