Banca

Banca nu este doar un obiect de mobilier stradal. Mai ales că unele bănci pot fi găsite în cele mai spectaculoase locații.

Nu toate băncile stau înşirate, la dungă, pe trotuar, aşteptând ca un trecator obositsă le țină companie, preț de câteva clipe… sau o frântură de eternitate.

Sunt bănci pe care le căutăm cu privirea, când vremsă ne odihnim trupul, şi, uneori, chiar şi sufletul.

Sunt momente în care ne-am aşeza pe o bancă, orice bancă, chiar dacă ar mai ocupa cineva loc pe acea bancă, într-un parc aglomerat, în mijlocul agitației cotidiene, şi sunt clipe când căutam ACEA BANCĂ, bancă greu de găsit, banca dintr-un loc atât de retras, încât nici timpul insuşi nu ne-ar putea găsi acolo.

Sunt mai multe nații de bănci. Fiecare cu specificul ei.

Preferatele mele sunt acele băncuțe pe care le întâlnim pe munte, când porneşti, plin de entuziasm şi energie, spre cucerirea unui vârf, ca, de la jumătatea traseului, să-ncepi să gâfâi şi să scârțâi din toate încheieturile. Când simți că nu mai ai vlagă dar nu vrei să renunți, fiindcă tu nu eşti omul care renunță, orice-ar fi, şi priveşti, plin de speranță,către punctul de destinație şi îți zici, în mintea ta, “Hai, că parcă s-a mai micşorat distanța!…”, sau “În jumătate de oră suntem în vârf”, după care mai trec 2 ore şi tu eşti tot pe potecă, cu alt peisai în jurul tău, dar încă nu ACOLO, la apogeul drumeției, atunci îți scoate Dumnezeu o băncuță în cale, purtatoare de mesaje şi semnificații tăcute.

Când simți că nu ma ipoți, iaca, şezi blând pe o bancă. Acordă-ți un moment de tihnă, în creierii munților, odihneste-ți olecuță picioarele obosite, trage-ți sufletul, inspiră, expiră. Acum priveşte în jur! De jur-împrejur! Nu te grăbi. Ia-ți timp să ți se întipărească imaginea pe retină. Şi în suflet. Nu aştepta să ajungi în vârf ca să te bucuri de călătoria în sine! Bucură-te de fiecare pas. Călătoria este compusa din mii de paşi. De ce să te bucuri doar de pasul final? De ce să nu ai parte de mii de bucurii mici, până ajungi în momentul acela de satifacție deplină? Dă-ți timp să admiri peisajul! Eşti aici, acum, în acest moment! Trăieşte clipa! În definitiv, nu ştii când mai ajungi, sau daca mai ajungi vreodată în acest loc! Urcuşul e greu şi solicitant, dar, când oboseşti, când simți că nu mai poți, învață să te odihneşti, nu să renunți! Învață să-ți accepți slăbiciunile, să recunoşti că ai obosit şi că TREBUIE să te opreşti, să faci o pauză, ca să poți continua, cu forțe proaspete, cu mai multă încredere în tine şi în drumul tău!

Uneori, o băncuță întâlnită în creierii munților este cea mai mare dovadă că cineva, acolo sus, te iubeşte. Că ştie că ai obosit şi îți dă încrederea să continui drumul, oricât ai mai avea de mers. Destinația rămâne pe loc, nu se îndepartează dacă alegi să faci o scurtă pauză, sau… câte este necesar.

O bancă, în această situație, nu este doar o bucată de lemn cioplit. Este o mână de ajutor întinsă când simți că ai cea mai mare nevoie.

Băncile de la malul apei intră în altă categorie. Aici venim când suntem copleşiți de dor, când ne căutăm liniştea sufletească şi sperăm s-o găsim în luciul apei, când râvnim la un moment de tihnă, de reculegere. Aici venim să visăm, cu ochii larg deschişi, la urmatorul capitol din viața noastră, la un “Happy End” al poveştii pe care-o trăim în prezent, sau aşteptând. Aşteptând, ce? Un telefon, o apariție, o veste bună, un prieten. Sau curajul.

Uneori venim aici înaite să dăm pagina. Pentru a ne da curaj să punem punct. Sau… virgulă. Sau… puncte de suspensie. Pentru că nu ştii niciodată dacă un punct râmâne un semn de punctuație de sine stătător, singur şi definitiv, sau i se alatură o liniuță şi devine semn de exclamație. Sau o virgulă. Şi devine, din final, o pauză. O punte între două momente ale aceluiaşi capitol. Viitorul este imprevizibil. Şi punctele pe care le aşezam în cartea vieții sunt doar decizii care stabilesc narațiunea din următorul capitol. Viitor decis stând uneori, preț de o clipă, sau o frântură de eternitate, pe o bancă.

Câte poveşti ar putea relata o bancă? Câte suflete i-au acceptat invitația de a se odihni, pentru ca mai apoi să o lase pradă uitării?

Câte lacri mi s-au scurs oare pe băncile din parcuri?

Câte râsete pline de viață le-au făcut să tresară de bucurie şi să curgă iar seva vieții prin fibra secerată de topor?

Câte doruri grele au suportat, câte visuri au visat la unison cu tinerii plini de speranță, de naivitate şi… nerăbdare?

Câtă melancolie încape într-o bancă?

Cât dor?

Câtă tristețe?

Câtă uşurare?

Data viitoare când te aşezi pe o bancă, aşează-te cu grijă! Fă-o cu blândețe, să nu striveşti cumva, fără intenție, visurile unei domnişoare, sau melancolia unui tânăr indrăgostit! Aşează-te lent, verificând dacă, nu cumva, a rămas acolo o fărâmă din sufletul celui care a ocupat acel loc înaintea ta!