România prin lumină și timp – Mănăstirea Berislăvești
Sunt locuri pe lângă care nu poți trece în grabă. Îți cer să încetinești pasul, să lași privirea să se obișnuiască și să descoperi, puțin câte puțin, ceea ce prima fotografie nu ar putea cuprinde.
Mănăstirea Berislăvești este unul dintre ele.
La numai câțiva kilometri de Călimănești, pe drumul către Curtea de Argeș, biserica se află în mijlocul unei incinte împrejmuite de ziduri. De la distanță, privirea îi caută turlele. Mai aproape, începe să urmărească arcadele pridvorului și liniile fațadelor. Iar când ajungi lângă ziduri, descoperi florile.
Mănăstirea a fost ridicată în secolul al XVIII-lea de Sandu Bucșenescu, pe moșia soției sale, Maria. Timpul a trecut peste acest loc, dar i-a lăsat o frumusețe rară: aceea a unei arhitecturi pe care o poți admira ca întreg și pe care simți nevoia să o cercetezi în cele mai mici amănunte.
Pentru un fotograf, povestea poate începe cu un cadru larg. Zidurile, biserica și cele trei turle își găsesc locul împreună în imagine. Este fotografia care ne arată unde am ajuns. Cele care urmează ne pot spune de ce am rămas.
Pridvorul deschis prin arcade trilobate oferă un alt fel de a privi biserica. Coloanele de piatră și arcele pot încadra o porțiune luminată de fațadă sau pot conduce ochiul spre curtea interioară. Dacă revii câțiva pași, imaginea se schimbă. Dacă aștepți ca umbra să înainteze, se schimbă din nou.
Deasupra pronaosului, două turle zvelte atrag privirea prin forma răsucită a tamburilor, inspirată de arhitectura bisericii de la Curtea de Argeș. Văzute din lateral, mai ales în lumină oblică, liniile lor capătă relief. E unul dintre acele detalii pentru care merită să înconjori biserica și să cauți unghiul în care forma se dezvăluie cel mai frumos.
Apoi vine întâlnirea cu ceea ce i-a adus mănăstirii numele de „Voronețul Vâlcii”: decorația exterioară. Un brâu delicat înconjoară biserica, iar ornamentele florale zugrăvite în roșu și albastru însuflețesc fațadele. De aproape, zidul încetează să mai fie doar fundal. Devine el însuși subiectul fotografiei.
Poți urmări repetiția arcaturilor, poți izola un fragment de ornament sau poți lăsa lumina să deseneze umbre peste culoare și stucatură. O astfel de imagine nu arată întreaga mănăstire, dar poate păstra ceva la fel de prețios: urma mâinilor care au înfrumusețat-o.
Berislăveștiul se lasă povestit în imagini, de la ansamblu la detaliu. O fotografie cu zidurile și biserica. Una cu turlele ridicate spre cer. Alta cu pridvorul, acolo unde piatra și umbra se întâlnesc. Și, la final, florile de pe fațadă — mici semne de frumusețe care au străbătut timpul.
Poate că acesta este darul locului pentru cei care vin cu aparatul de fotografiat: îi învață să privească mai îndelung. Să nu plece după primul cadru reușit. Să se apropie, să se întoarcă, să aștepte lumina și să descopere că uneori povestea cea mai frumoasă se află într-un amănunt.
La Mănăstirea Berislăvești, timpul se citește pe ziduri. Iar florile încă înfloresc acolo, pentru fiecare privire care știe să le găsească.
Mulțumim pentru fotografii domnului Ovidiu Domsa
