În gara în care timpul așteaptă trenul
O poveste fotografică despre Trenul Regal al României, memorie și întâlnirea dintre trecut și prezent
Uneori, într-o gară, nu aștepți doar un tren. Aștepți o poveste. Aștepți ca, pentru câteva clipe, ceva dintr-o lume pe care o cunoști din cărți, din fotografii vechi și din mărturiile altor generații să apară, firesc, pe șine.
În ziua în care Trenul Regal al României a ajuns în gară, locul nu mai părea doar spațiul obișnuit al plecărilor și sosirilor. Pentru câteva clipe, peronul s-a transformat într-un loc al așteptării, al emoției și al întâlnirii cu istoria.
Oamenii veniseră să întâmpine trenul. Uniformele se amestecau cu portul popular, cocardele și panglicile tricolore apăreau ici și colo, iar în mâinile unui copil un mic steag românesc devenea, fără să știe, parte din poveste.
Prin obiectivul fotografului Cristian Sătmărean din Alba Iulia au rămas nu doar imaginile Trenului Regal, ci și chipurile celor care l-au așteptat, gesturile lor, curiozitatea, emoția și atmosfera unei zile în care trecutul părea să intre din nou, pentru câteva clipe, în gară.
Oamenii de pe peron
Poate că tocmai aici începe adevărata poveste a acestor fotografii. Nu cu vagoanele, nu cu însemnele regale și nici cu obiectele păstrate în interior, ci cu oamenii. Chipuri tinere, costume populare, uniforme militare. Un salut dus la tâmplă. Priviri îndreptate spre linia ferată. Un copil care ține într-o mână tricolorul, iar în cealaltă o imagine a Familiei Regale.
Într-o gară, așteptarea are de obicei ceva nerăbdător. Ne uităm la ceas, privim tabela, ne întrebăm când vine trenul. De data aceasta însă, așteptarea avea alt ritm. Era solemnă.
Prin obiectiv Cristian a descoperit gesturi și expresii pe care poate că, fără aparatul de fotografiat, le-ar fi pierdut. Seriozitatea unui tânăr militar. Zâmbetul abia schițat al unei fete. Panglicile tricolore împletite în păr. Eleganța costumelor inspirate de alte vremuri.
Pentru câteva clipe, oamenii prezentului păreau că pregătesc decorul pentru sosirea trecutului.
Și apoi a apărut trenul
Albastru închis, sobru, elegant. Pe lateralul vagonului, însemnul regal.
Nu era nevoie de prea multe explicații. Imaginea vorbea singură.
Trenul Regal folosit astăzi de Familia Regală a intrat în serviciu în 1928. A fost construit în Italia, la uzinele Ernesto Breda din Milano, la solicitarea statului român. Fusese conceput pentru Regele Ferdinand și Regina Maria, însă Ferdinand a murit înainte ca garnitura să intre în serviciu. De-a lungul deceniilor, trenul a fost legat de călătoriile Reginei Maria, Regelui Carol al II-lea, Reginei-Mamă Elena și Regelui Mihai, iar în ianuarie 1948 a fost trenul cu care Regele Mihai și Regina-Mamă Elena au părăsit România în exil.
După o întrerupere de 64 de ani, Familia Regală a reluat călătoriile cu Trenul Regal în 2012. Garnitura actuală cuprinde cinci vagoane principale: Vagonul Sufragerie, Vagonul Majestății Sale, Vagonul Musafirilor Regali, Vagonul Invitaților și Vagonul Casei Majestății Sale.
Dar toate aceste date le poți citi într-o carte. În fața trenului, senzația este alta. Acolo istoria nu mai este o succesiune de ani. Are culoare. Are lemn, metal și catifea. Are ferestre prin care intră lumina.
Și, pentru câteva minute, îi poți trece pragul.
Dincolo de ușa vagonului
Odată intrat, zgomotul peronului parcă a rămas undeva în urmă.
Interiorul te obligă să încetinești. Lemn lustruit, fotolii și banchete îmbrăcate în catifea vișinie, scaune grele așezate în jurul mesei, perdele, tablouri, oglinzi și obiecte care aparțin unei alte estetici și unui alt ritm al vieții.
Nu este luxul strident al lumii moderne. Este mai degrabă o eleganță tăcută.
A fotografiat încăperile aproape așa cum ar fi fotografiat niște oameni: încercând să le surprindă personalitatea.
O banchetă goală. Un șir de scaune. Un tablou. Un colț de încăpere. Lumina care cade peste lemn.
Și, dintr-odată, începi să te gândești nu la obiectele din fața ta, ci la oamenii care au trecut cândva pe lângă ele.
Cine s-a așezat aici?
Ce conversații s-au purtat la masa aceasta?
Ce peisaje au trecut prin dreptul acestor ferestre?
În ce dimineți s-au tras aceste perdele pentru a vedea gara în care tocmai intra trenul?
Fotografia nu poate răspunde.
Dar poate pune întrebarea.
Obiectele care au rămas
Într-un colț, un aparat de radio vechi. Lumina cade puternic peste el și îl desprinde din întunericul încăperii.
Dintre toate obiectele fotografiate, poate că tocmai cele mai mărunte spun cel mai mult despre trecerea timpului.
Un radio. Un lavoar. O oglindă.
O plasă pentru bagaje. Un scaun pe care astăzi nu stă nimeni.
Sunt lucruri obișnuite. Și totuși, odată păstrate într-un asemenea loc, devin martori.
Nu știm toate vocile pe care le-a transmis acel radio și nici toate chipurile care s-au privit în acele oglinzi. Știm doar că au existat și uneori atât este suficient pentru ca imaginația să înceapă să construiască povestea.
Lumina unei alte epoci
Cristian a urmărit lumina prin interiorul trenului. În unele locuri abia atingea lemnul. În altele intra hotărât prin ferestre și aprindea pentru câteva clipe obiectele vechi. Poate că fotografia tocmai asta face cel mai bine. Ia ceva care există de aproape un secol și îl aduce pentru o fracțiune de secundă în prezent.
Actualul Tren Regal se apropie de centenarul intrării sale în serviciu. De-a lungul existenței sale a fost martorul unor perioade foarte diferite din istoria României, iar după 2012 a revenit în călătorii simbolice prin țară.
Și continuă să ajungă în gări. Iar oamenii continuă să îl aștepte.
Între două lumi
Când Cristian a ieșit din tren, oamenii erau tot acolo.
Uniformele, costumele populare, tricolorul, telefoanele ridicate pentru fotografii, copiii și curioșii aparțineau prezentului.
În spatele său rămăseseră lemnul, catifeaua, radioul, tablourile și încăperile în care timpul părea să fi încetinit.
Atunci și-a dat seama că, de fapt, seria sa de fotografii nu era numai despre Trenul Regal. Era despre întâlnirea dintre două timpuri. Despre oamenii de astăzi veniți să privească un martor al trecutului.
Despre un copil care ține tricolorul în mână fără să știe, poate, câte generații au ținut înaintea lui aceleași culori. Despre tineri îmbrăcați în uniforme sau costume tradiționale, fotografiați lângă un tren care a traversat aproape un secol de istorie românească.
Și despre noi, cei care privim. Pentru că fiecare generație primește pentru o vreme poveștile celei de dinainte și hotărăște ce păstrează din ele.
Ultimul cadru
Cristian a plecat cu multe fotografii. Dar și cu senzația că nu vizitase pur și simplu niște vagoane vechi.
Pentru câteva clipe, trecuse printr-o poveste.
Afară rămăseseră oamenii, uniformele, costumele populare și tricolorul. Înăuntru rămăseseră lemnul, catifeaua, tablourile și obiectele tăcute care au văzut o lume pe care noi nu o mai putem vedea.
Între ele a rămas aparatul său de fotografiat.
Poate că acesta este unul dintre privilegiile fotografiei: nu poate opri trenurile. Nu poate opri timpul.
Dar poate păstra câteva dintre clipele în care ele se întâlnesc.
Mulțumim domnului Cristian Sătmărean pentru fotografiile oferite și pentru generozitatea de a împărtăși cu noi aceste imagini. Prin ele, povestea Trenului Regal capătă chipuri, atmosferă și emoție, iar cititorii noștri pot păși, măcar pentru câteva pagini, într-un loc în care trecutul și prezentul se întâlnesc.
