Portret de fotograf – Lăcrămioara Georgeta Pânzaru

Există oameni care se prezintă prin titluri și realizări și oameni care, înainte de toate, îți deschid o mică fereastră spre sufletul lor. Lăcrămioara Georgeta Pânzaru alege firesc a doua cale. Se descrie drept „un om simplu, fără nimic special”, un adult cu suflet de copil, care încă mai crede în oameni. Este mamă, soție, bunică și „mamă-om” pentru Aky, cățelul care o însoțește în povestea familiei și pe drumurile dragi.

Dincolo de modestia acestor cuvinte, descoperim o femeie pentru care grija, sensibilitatea și bucuria lucrurilor simple au un loc important. De profesie, este asistent medical în fizioterapie și recuperare medicală. Își iubește enorm meseria și o practică cu drag, iar fotografia îi oferă un alt fel de apropiere: de natură, de lumea din jur și de propriile trăiri.

Un început cu o întrebare simplă

Povestea ei fotografică a pornit de la băiatul său, care a început să fotografieze în 2014. Privindu-l, și-a pus o întrebare scurtă, dar hotărâtoare: „Eu de ce nu?”

Răspunsul a venit pe 8 februarie 2015, zi pe care o păstrează în memorie ca pe un botez fotografic. Atunci a ieșit pentru prima dată la fotografiat alături de noul său prieten, un Canon 600D. Mai târziu, avea să-l „trădeze”, după cum spune cu umor, pentru un Canon RP. Prietenia cu fotografia însă a rămas.

Nu a pornit cu visuri de afirmare sau cu un traseu prestabilit. Și-a dorit un companion pentru clipe și drumuri de neuitat, un mijloc de a așterne povești în imagini și de a reveni la ele, peste ani, cu același drag.

„Fotografia e mai mult decât un hobby sau o tehnică, e o formă de a mă conecta cu mine, cu lumea din jur și cu tot ce simt.”

Natura, un loc de întâlnire cu sine

Lăcrămioara fotografiază, în general, natura. O privește ca pe un dascăl care îi oferă zilnic lecții de viață, iar peisajul îi dă spațiul necesar pentru a se apropia de liniște, de lumină și de stările schimbătoare ale cerului și pământului.

Iarna îi este deosebit de dragă. Când zăpada acoperă locurile, peisajul se simplifică, iar liniile și formele capătă o prezență mai puternică. Tocmai această simplitate și acest grafism o atrag: felul în care un cadru poate spune mult prin puține elemente.

Visează să ajungă la fiordurile norvegiene și în Islanda, dar există un loc spre care revine mereu cu sufletul: Paltinu. Între dorința de a descoperi depărtările și bucuria întoarcerii acasă, fotografia își găsește drumul.

Dacă ar putea îndrepta aparatul spre o personalitate din trecut, ar alege-o pe Regina Maria. O atrag complexitatea, forța și multiplele sale valențe umane. Alegerea vorbește despre interesul Lăcrămioarei pentru ceea ce se află dincolo de înfățișare: caracterul, povestea și prezența unui om.

Ochiul și trăirea, înaintea aparatului

Pentru Lăcrămioara, simțul artistic, ochiul format și emoția pusă într-o fotografie sunt esențiale. Aparatura este o unealtă care ușurează partea tehnică, dar nu poate înlocui viziunea sau sensibilitatea celui care o folosește.

Crede că frumusețea poate fi văzută și surprinsă inclusiv cu un aparat simplu ori cu un telefon, dacă fotograful are atenția și deschiderea de a o recunoaște. Imaginea capătă putere prin felul în care este simțit și păstrat momentul.

În rucsacul ei se află un Canon RP, acumulatori și carduri de rezervă, obiective de 50 mm f/1,8, 24–105 mm f/4 și 70–200 mm f/4. Își găsește locul și un lensball, pe care îl poartă adesea cu ea, chiar dacă uneori uită să-l folosească. Un obiectiv de 85 mm ar putea completa cândva echipamentul, însă, deocamdată, ceea ce are îi este suficient pentru fotografiile pe care dorește să le facă.

Aceeași măsură o caută și în prelucrare. Acceptă intervenția atât cât imaginea își păstrează naturalețea și unicitatea. Comparația ei este directă și memorabilă: o fotografie prelucrată prea mult seamănă cu „un lifting facial nereușit”. Ce este în plus poate strica tocmai farmecul inițial.

Iar dacă ar avea de ales între o excursie și o nouă achiziție fotografică, răspunsul vine fără ezitare: excursia. Pentru ea, drumul aduce întâlnirea, lumina și povestea.

Bucurii care nu se măsoară în bani

Lăcrămioara este membră a Asociației Artiștilor Fotografi din România și a Clubului Fotografilor Suceveni. Are în parcursul său două expoziții personale și aproximativ douăzeci de expoziții colective.

Vorbește cu modestie despre aceste repere. Cuvântul „realizare” i se pare uneori prea mare, fiindcă și un simplu răspuns pozitiv din partea unui privitor poate deveni un impuls și o bucurie.

Nu face fotografie pentru bani. Alege experiențe și evenimente care se potrivesc sufletului său, iar ceea ce își dorește de la o imagine este să ajungă la cel care o privește. Chiar și atunci când încalcă regulile fotografiei, speră ca emoția să-și găsească locul.

Știe, totodată, că mai are de cultivat răbdarea și atenția. Uneori momentul se pierde. Recunoașterea aceasta păstrează în povestea ei ceva foarte omenesc: dorința de a învăța, fără pretenția de a fi ajuns la capăt.

Pe drum, cu umor și cu acumulatorul rămas acasă

Printre amintirile fotografice se află și întâmplări care astăzi o fac să zâmbească. În drum spre Iași, la o expoziție a Ginei Buliga, s-a oprit să fotografieze un lan de grâu. Când a scos aparatul din rucsac, i s-a părut neobișnuit de ușor. Explicația era simplă: acumulatorul rămăsese acasă, la încărcat. În cuvintele ei, „râdea” de acolo.

O altă amintire vine dintr-un workshop. După un comentariu făcut spontan, lectorul i-a spus că o va „prinde la cotitură”. Nu mult mai departe, promisiunea s-a împlinit: a fotografiat-o după ce ea luase deja contact cu pământul.

Dar una dintre cele mai dragi experiențe rămâne cea de la Holbav, într-o zi cu viscol puternic. După o cafea băută la magazinul sătesc, vestea că mai aveau doar două-trei case până la nenea Marcu i-a bucurat pe colegi. Lăcrămioara le-a temperat însă entuziasmul: fiecare casă se afla pe altă culme.

Din acea zi ar avea multe de povestit. O consideră una dintre cele mai frumoase experiențe fotografice și îi mulțumește pentru ea lui Sorin Onișor și naturii capricioase. Uneori, tocmai drumul greu lasă cele mai vii amintiri.

Cărți, familie și drumuri de continuat

Când aparatul se odihnește, Lăcrămioara citește. „Citesc, citesc, citesc”, spune, iar repetiția are bucuria unei mărturisiri. Iubește cartea în format fizic și se teme să nu rămână vreodată fără cărți de citit. A făcut cândva și obiecte handmade, până când, după cum recunoaște cu umor, răbdarea pentru această îndeletnicire s-a terminat.

Pentru viitor își dorește mai mult timp. Timp să meargă în locuri noi sau să revină în cele cunoscute, alături de soțul său și de Aky. Timp pentru drumuri, pentru privit și pentru fotografii care să păstreze ceva din ceea ce a simțit acolo.

Portretul Lăcrămioarei Georgeta Pînzaru se conturează din aceste lucruri apropiate: o meserie iubită, familia, cărțile, natura și un aparat devenit tovarăș de călătorie. Iar adultul cu suflet de copil continuă să creadă în oameni și să caute, cu sensibilitate, frumusețea din jur.

Mesajul ei pentru prietenii fotografiei adună firesc toate aceste gânduri:

„Vă doresc zile cu lumină blândă, inspirație și suflet deschis la tot ce ne înconjoară! Folosiți lumina ca să o puteți da mai departe privitorilor. Îmbrățișări bucovinene!”