Portret de fotograf – Ela Ionescu

Am cunoscut-o la București, la vernisajul unei expoziții de fotografie. Mi-a plăcut din prima clipă pentru veselia pe care o răspândea în jur, pentru căldura și bunătatea ei, pentru naturalețea cu care știa să se apropie de oameni. Sunt întâlniri care nu au nevoie de explicații și prietenii care încep simplu, firesc, aproape fără să-ți dai seama. Așa am cunoscut-o pe Ela Ionescu, cea care avea să-mi devină, în timp, o prietenă dragă.

În fotografiile ei există ceva din această lumină pe care o poartă cu sine. O lumină blândă, caldă, uneori jucăușă, alteori melancolică, dar întotdeauna sinceră. Imaginile sale nu caută să impresioneze prin ostentație și nici să se supună unor tipare rigide. Ele vorbesc, mai degrabă, despre un fel personal de a privi lumea: cu sensibilitate, cu emoție și cu dorința de a descoperi frumusețea chiar și acolo unde alții ar trece, poate, fără să se oprească.

De-a lungul anilor, fotografiile Elei au fost selectate în numeroase expoziții organizate atât în București, cât și în alte orașe din țară. Dincolo de această prezență expozițională, rămâne însă povestea unui om pentru care aparatul de fotografiat nu a fost doar un instrument, ci un însoțitor discret în momentele frumoase și în cele dificile deopotrivă.

Pentru Ela, fotografia a însemnat, înainte de toate, o formă de regăsire.

„Alături de ea – FOTOGRAFIA – și de bunul meu prieten, aparatul de fotografiat, am reușit să-mi creez o lume a mea, în care am visat, am suferit, m-am regăsit. A fost terapie pentru momentele în care simțeam că nu mai ajung la pacea interioară mult dorită”, mărturisește ea.

În aceste cuvinte se află, poate, cea mai sinceră definiție a relației sale cu fotografia. Nu este vorba doar despre cadre reușite, despre lumină sau despre compoziție, ci despre nevoia profundă de a transforma trăirile în imagini. Despre posibilitatea de a păstra, într-o fotografie, ceva ce nu poate fi exprimat întotdeauna în cuvinte.

Ela nu caută doar ceea ce se vede. Caută povestea din spatele imaginii, emoția ascunsă într-un detaliu, întâmplarea nerostită a unui loc sau a unei priviri. Pentru ea, fotografia devine o punte între lumea exterioară și propriul univers interior.

„Fotografiind, am căutat dincolo de imagine… povestea. În lipsa penelului, m-am jucat cu efectele, dorind să transmit, dincolo de stare… culoare.”

Această apropiere de culoare nu este întâmplătoare. Printre pasiunile ei se numără și pictura, pe care o privește cu modestie, fără pretenția de a fi specialist. Muzica ocupă, la rândul ei, un loc aparte, iar cândva venea însoțită și de bucuria dansului. Călătoriile completează acest univers de sensibilități, chiar dacă împrejurările vieții nu i-au permis întotdeauna să plece atât de des pe cât și-ar fi dorit.

Poate tocmai întâlnirea dintre toate aceste pasiuni explică felul în care își construiește imaginile. În fotografiile Elei există ceva din libertatea unei picturi, din ritmul unei melodii și din emoția unui drum care promite mereu o nouă descoperire.

Nu se revendică dintr-un singur gen fotografic și nu simte nevoia să se definească printr-o formulă precisă.

„În general, îmi place să surprind frumosul… culoarea… povestea. Acel ceva despre care îmi place să spun #somethingaboutme: sentimentele, ideile, trecutul, speranțele… tot ceea ce mă face ceea ce sunt.”

Este, poate, una dintre cele mai frumoase mărturisiri pe care le poate face un fotograf: aceea că, dincolo de subiectul ales, fiecare imagine păstrează și o parte din autorul ei. Nu doar ceea ce a văzut, ci și ceea ce a simțit. Nu doar locul sau momentul, ci și amintirile, speranțele ori întrebările care l-au însoțit atunci când a apăsat declanșatorul.

Drumul Elei în fotografie a început în anul 2012, cu un aparat compact Ricoh. A fost primul pas într-o lume pe care avea să o descopere treptat, cu răbdare, curiozitate și multă sensibilitate.

Au urmat un mirrorless Olympus E-PL3 și obiectivele Olympus M.Zuiko Digital ED 14–42 mm și 40–150 mm, aparate și accesorii care au însoțit-o în perioada pe care chiar ea o numește a „căutărilor”.

Mai târziu, după o întâlnire fotografică la care a avut ocazia să testeze un Nikon Z50, cu obiectivele 16–50 mm și 50–250 mm, a primit acest aparat din partea partenerului său de viață. Din acel moment, Nikonul a căpătat o semnificație care depășește cu mult caracteristicile tehnice: a devenit un obiect legat de iubire, de amintire și de o prețioasă încărcătură sentimentală.

„Dacă stau să mă gândesc, în spatele fiecărui aparat pe care îl am există o poveste… o parte din viața mea.”

Într-o lume în care se vorbește adesea despre echipamente, performanțe și specificații, Ela privește aparatura prin filtrul poveștilor personale. Pentru ea, fiecare aparat a fost martorul unei etape, al unor întâlniri și al unor emoții. Nu simpla posesie a unui obiect contează, ci viața adunată în jurul lui.

Când vine vorba despre întrebarea dacă aparatura face fotografia, răspunsul ei este simplu și sincer: mai important este simțul artistic.

Această convingere se regăsește și în felul în care abordează editarea. Ela recunoaște deschis că îi place să prelucreze imaginile, să experimenteze și să se joace cu efectele. Nu ascunde faptul că uneori poate merge mai departe decât ar face-o alți fotografi, dar nici nu încearcă să se justifice prin teorii complicate. Pentru ea, editarea face parte din procesul de exprimare și din dorința de a da imaginii o anumită stare.

„Nu am pretenția de a fi specialist și recunosc că este o zonă în care mi-aș dori să evoluez”, spune ea.

Tocmai această sinceritate îi definește, într-un fel, întregul parcurs. Ela nu se prezintă drept un fotograf care le știe pe toate. Dimpotrivă, vorbește cu naturalețe despre lucrurile pe care încă și-ar dori să le învețe și despre regretul că anumite dificultăți ale vieții nu i-au permis să se perfecționeze atât cât și-ar fi dorit.

S-a format, în mare parte, singură, sprijinindu-se pe propriul simț artistic și pe sfaturile primite de la oamenii care au introdus-o în această lume.

Cu umor, își amintește că cineva a comparat-o cu lăutarii care cântă „după ureche”.

Poate că această comparație spune mai mult decât pare. Există oameni care învață întâi regulile și abia apoi își permit să simtă. Și există oameni care pornesc de la emoție, intuiesc drumul și descoperă, pas cu pas, cum să-i dea formă. Ela pare să facă parte din cea de-a doua categorie: fotografiază cu instinctul inimii, lăsând sensibilitatea să-i deschidă calea.

Dacă ar câștiga un premiu în bani pentru fotografie, ar alege, înainte de orice, o călătorie. Abia apoi ar veni cursurile de perfecționare și, poate, un aparat full-frame. Ordinea aceasta o descrie foarte bine. Pentru Ela, experiența trăită este mai importantă decât obiectul, iar bucuria de a descoperi lumea cântărește mai mult decât dorința de a avea un echipament nou.

Dintr-o călătorie s-ar întoarce, probabil, cu imaginile pline de culori, cu povești adunate pe drum și cu acel „ceva despre mine” pe care îl caută, conștient sau nu, în fiecare cadru.

Fotografia i-a oferit însă și un alt dar: oamenii.

În jurul acestei pasiuni, Ela a întâlnit prieteni, a participat la evenimente, a descoperit comunități și a găsit sprijin în perioade în care viața nu a fost întotdeauna blândă.

„Fotografia mi-a creat oportunități de a interacționa cu oameni cu pasiuni comune, oameni care au adus plusvaloare vieții mele.”

Pentru ea, întâlnirile fotografice nu înseamnă doar schimburi de idei sau ocazii de a expune imagini. Înseamnă apropiere, solidaritate și sentimentul că există oameni care înțeleg bucuria unui cadru reușit, emoția unui vernisaj sau nevoia de a găsi, într-o fotografie, un strop de liniște.

„Îmi sunt dragi oamenii, poveștile, întâlnirile și evenimentele care se nasc în jurul acestei pasiuni. Sunt onorată că am întâlnit o comunitate de oameni frumoși.”

Le mulțumește celor care au provocat-o să fotografieze, celor care i-au fost alături și celor care au ajutat-o, uneori fără să știe, să treacă peste momente dificile. Pentru Ela, fotografia nu este o experiență solitară. Este și o formă de întâlnire, o posibilitate de a rămâne aproape de ceilalți și de a împărți cu ei fragmente de frumusețe.

Privind în urmă, își rezumă relația cu această pasiune prin câteva cuvinte care spun aproape totul: întâlnire, joacă, vis, refugiu, căutare personală, libertate, necesitate, arhivă de stări și mod de exprimare.

Iar la capătul acestor cuvinte se află un „mulțumesc” spus din inimă.

Poate că tocmai aici se ascunde adevărata cheie a imaginilor Elei Ionescu: în faptul că nu încearcă să fie altcineva. Nu se așază într-un tipar și nu își construiește o identitate din formule pretențioase. Fotograf iază așa cum simte, cu vulnerabilitate, cu sinceritate și cu o bucurie care nu și-a pierdut luminozitatea, chiar și atunci când viața i-a pus în față încercări.

Fotografiile ei vorbesc despre locurile pe care le-a întâlnit, dar și despre lumea pe care o poartă înăuntru. Despre culoare și nostalgie, despre fragilitate și curaj, despre speranța că frumosul poate fi găsit oriunde, dacă privești cu suficientă atenție.

Ela spune, cu modestie, că este încă un fotograf începător. Dar fotografia nu se măsoară numai în ani, aparate, obiective sau cunoștințe tehnice. Uneori se măsoară în capacitatea de a vedea dincolo de aparențe. În felul în care o imagine reușește să păstreze o emoție. În sinceritatea cu care autorul lasă ceva din el în fiecare cadru.

Iar Ela privește cu sufletul.

La final, rămâne urarea pe care o adresează tuturor celor alături de care își trăiește pasiunea:

„LUMINA BLÂNDĂ să îi însoțească pretutindeni!”

Este o urare frumoasă pentru orice fotograf. Dar, cunoscând-o pe Ela, aș adăuga doar atât: o parte din această lumină se găsește deja în fotografiile ei.